Odată, într-o dimineață de iarnă geroasă, Ursulețul a hotărât să-și viziteze prietenul Puf. Vremea era minunată.
Copacii străluceau cu magie de iarnă: ramurile acoperite de brumă scânteiau în soare atât de strălucitor, încât lumina te făcea să-ți strângi ochii.
În pădure domnea o atmosferă deosebită. Parcă ceva bun și foarte important urma să se întâmple. Ursulețul simțea asta, dar nu putea înțelege ce se întâmplă.
A alergat cântând spre căsuța arici, dar deodată a auzit un râs sonor undeva aproape. Ursulețul s-a oprit și s-a uitat în jur. Pe poiana de sub un vechi brad cocoșat stătea veselul Iepure. Blana lui albă și pufos se reflecta în soare. Se frecă lin cu laba după ureche și, privind la Ursulețul, chicotea șiret.
De ce râzi? ― murmură Ursulețul ofensat, așezându-se pe labele din spate.
Râd de tine, Ursulețule. Unde te grăbești atât? Poți rata Anul Nou!
Ce Anul Nou? ― se miră Ursulețul, deschizând larg ochii negri ca mărgele. ― Și de ce este nou? Unde este atunci cel vechi?
Ți-amintești, Ursulețule, când am mers cu tine și cu arici după ciuperci vara? ― întrebă Iepurul, luând un aer important și ridicându-se ușor pe vârfuri.
Da, îmi amintesc.
Și am vrut să gustăm miere proaspătă de la albine, și ne-au mușcat atât de tare, încât ne-au umflat nasurile și ne-au durat o săptămână ― ți-amintești?
Cum aș putea uita, ― mormăi Ursulețul, frecându-și nasul.
Și ți-amintești cum am sărit în bălți după ploaie, și apoi ne-am uscat cu toții la soare?
Îmi amintesc.
Ei bine, toate acestea s-au întâmplat în anul vechi. Și noi acum stăm aici și vorbim tot în anul vechi.
Și când va veni Anul Nou? Trebuie să-l chem? ― s-a îngrijorat Ursulețul.
Nu, ― răspunse Iepurașul, ― va veni singur. Diseară...
Ooo, și cum vom ști că a venit?
Iepurașul s-a gândit puțin, s-a razuit din nou după ureche și a luat din nou un aer important.
Ursulețule, spune-mi, la ce visezi?
Aș vrea foarte mult să-mi revăd mama, ― zâmbi Ursulețul fericit, dar apoi murmură cu tristețe, ― îmi lipsește atât de mult...
Și mai? ― nu renunță Iepurașul. ― La ce mai visezi?
Vreau ca în peștera mea să fie mereu multă miere și gem de zmeură, ― și Ursulețul chiar a smăcit glas, imaginând-și visul.
Bine! ― continuă Iepurul, ― Și mai, la ce mai visezi?
Da, vreau ca niciodată să nu mă cert cu prietenul meu cel mai bun, Puf, pentru lucruri neimportante. Mă întristează mereu, ― se plânse ursulețul, și ochii lui redeveniră triști.
Ei bine, ― conchise Iepurașul, ― aceste visuri ale tale sunt Anul Nou!
Tot restul zilei, Ursulețul s-a gândit la ceea ce i-a spus Iepurul. Chiar atât de simplu: ai visat și s-a împlinit. Cum se poate?
Începea să se întunece. Pe cer au apărut primele stele, și ursulețul s-a grăbit din nou pe poiana unde l-a întâlnit pe Iepure dimineață. În interior simțea ceva ciudat, parcă ceva foarte neașteptat și fericit urma să se întâmple.
Iepurașul îl aștepta deja. Dar nu cu mâinile goale. Adusese cu el ceai cald și aromat de coacăze negre într-un termos și cești, le puse pe o ciotuță și se așeză confortabil, ridicând ochii spre cer.
Iepurașule! Iepurașule! A început deja? ― murmură Ursulețul speriat, căzând în zăpada proaspătă lângă iepure și respirând greu.
Liniștit, aproape a început. Foarte curând va veni Anul Nou, și toate visurile noastre vor începe să se împlinească ușor, ― șoapte Iepurașul cu un zâmbet. Apoi a luat o cană de ceai aromat și cald, a inhalat lent aroma, și-a închis ochii de plăcere și a luat o gură cu grijă.
Și Ursulețul nu putea aștepta să vadă Anul Nou: "Cum arată, cum știe să împlinească dorințe?".
Ursulețul se uita tăcut la cer. Stelele se răspândiseră peste el ca niște mărgele. Unele străluceau mai strălucitor, altele se stingeau, și apoi începeau să lumineze cu o forță și mai mare.
Și atunci, prin liniștea pădurii de iarnă, a auzit pași cunoscuți. Ursulețul agitat s-a întors brusc în direcția din care veneau. Și a văzut departe... mama urs! Ea se grăbea cu sărituri uriașe și rapide direct spre Ursulețul, doar că se-nclina puternic pe o labă. De bucurie, inima mică a ursulețului a bătut atât de repede, încât părea că va sări din piept.
Mamă! ― a răcnit Ursulețul atât de tare, încât Iepurașul care stătea lângă el s-a speriat și a scăpat cana cu ceai din labe.
Și ursul mamă era deja foarte aproape. Ea și-a strâns fiul în brațele ei uriașe și pufose. Apoi a oftat ușurat, a zâmbit și s-a uitat la el la fel de tandru și iubitor, cum se uita de obicei înainte de culcare, când îl culca lângă ea și îl acoperea cu laba ei mare și caldă. Ursulețului i s-a făcut ușor și liniștit. Imediat s-a simțit în siguranță. Mama era din nou cu el.
Și ursul mamă era nebunește fericit. Visul ei principal s-a împlinit: și-a văzut micul șiret. Atunci, cu câteva luni în urmă, a căzut într-o cursă și și-a rănit grav laba. Vânătorii au dus-o la ei, au tratat-o și au lăsat-o să trăiască într-o cușcă, într-un colț de animale din parcul copiilor.
Acolo erau și alte animale, pe care veneau să le vadă copiii și părinții lor. Dar ursul mamă se plângea foarte mult după micul ei ursuleț. Din cauza asta mânca prost, dormea puțin și adesea murmura trist și lung. Proprietarul parcului a înțeles că ursul mamă nu se va obișnui, și a cerut vânătorilor să o readucă înapoi.
Prieteni, a început deja Anul Nou? ― a strigat speriat Puf, care tocmai ajunsese pe poiană cu o mare bancă de gem de zmeură. ― M-am grăbit atât de mult, dar se pare că din nou nu am apucat!
Ai apucat, ai apucat! Așează-te lângă noi! ― l-a liniștit Iepurașul.
Arici a mers cu picioarele lui mici și s-a așezat lângă Ursulețul.
Sunt foarte fericit că ai venit, ― murmură Ursulețul tandru și s-a apropiat mai mult de prieten.
Apoi toți s-au liniștit. Și tăcut au început să se uite la cerul plin de stele și magie. În pădure de asemenea totul s-a liniștit, doar din când în când crăcănau ramurile de frig.
Ursulețul, plin de fericire și bucurie până la vârfurile urechilor, privind departe, șoapte ușor:
Asta ești tu, Anul Nou!
