Omulețul-târâtor numit Lon, după măsura locuitorilor Pădurii Pufoase, era ciudat. Nu lucra niciodată, vorbea puțin și doar zăcea zile întregi pe o poiană însorită, acoperită cu iarbă moale, verde-aprins.
Îi spuneau Târâtor pentru că nu se ridica niciodată, nu sărea și nu alerga, ci doar se târa pe pământ. Mânca iarbă și frunze, iar apa o bea din rouă dimineața. Lon era din acele specii de animale care trăiau la celălalt capăt al insulei fabuloase numite Eclipsa. Cum ajunsese în Pădurea Pufoasă nu știa nimeni. Nici el însuși nu mai ținea minte cum ajunsese atât de departe de casă.
Dar asta nu îl îngrijora. Nimic nu îl îngrijora prea tare. Doar ploaia îl putea face să se mute de pe poiană sub un copac, sub care zăcea la fel de comod și se bucura de răcoare.
După formă, Lon semăna cu o pătură. Era acoperit cu o blană frumoasă, strălucitoare, de culoare neagră.
Localnicii nu prea îl iubeau pe Târâtor, pentru că nu muncea, dar, în același timp, nimeni nu-l deranja. Nu făcea nimic rău. Așa ar fi rămas lucrurile, dacă într-o zi caldă și uscată nu s-ar fi întâmplat o nenorocire.
În pădure a izbucnit un incendiu, iar tot satul a ars. Poiana lui Lon s-a transformat și ea într-o pată neagră. Nimeni nu a pățit nimic, dar locuitorii satului nu mai aveau unde să trăiască. S-a hotărât să plece spre sud, la capătul Pădurii Pufoase.
Pentru Târâtor aceasta era o veste proastă, pentru că specia lui nu era făcută pentru deplasări pe distanțe mari.
Pentru prima dată după mulți ani, Lon s-a speriat. Se târa la fiecare locuitor al fostului sat și îi cerea să-l ia cu el. Dar toți refuzau. Nimeni nu voia să care o povară în plus.

Locuitorii au părăsit satul. Au trecut trei zile. Lon era foarte flămând, dar se târase doar un kilometru de la poiana lui, care acum nu mai era verde. Nu mai avea putere. S-a lipit de un copac carbonizat și a plâns. Deodată a auzit că cineva, nu departe, plânge și el.
S-a luat în mână și s-a târât spre locul de unde venea sunetul. Când a ajuns, a văzut că un cârtiță mică zăcea prinsă sub trunchiul unui copac care încă mocnea. Fără să stea pe gânduri nicio secundă, Lon s-a grăbit să-l ajute pe bietul animal. Sprijinindu-se de copacul vecin, a împins bușteanul de pe cârtiță, eliberându-l pe prizonier.

Omulețul-târâtor stătea pe spate și respira greu, când deasupra capului i-au apărut niște ochi mici, mirați și foarte drăguți.
Mulțumesc enorm pentru salvare, domnule... Scuzați, nu știu cum să vă spun, ― a spus cârtița cu o voce de copil. Nu împlinise încă un an, era doar un pui.
Spune-mi Omuleț-Târâtor, așa mă strigă toți, ― a răspuns Lon încet.
Mulțumesc mult, domnule Omuleț-Târâtor, dacă nu erați dumneavoastră... ― a repetat cârtița și a început imediat să vorbească repede și să agite labele, povestind cum rămăsese sub copac și privise cum acesta mocnea încet. Cât de tare se speriase.
Dar apoi cârtița s-a oprit brusc, a ridicat laba în sus și s-a prezentat scurt:
Mo-Mo este numele meu. Sunt cârtiță.
Încântat de cunoștință, Mo-Mo, ― a răspuns Omuleț-Târâtor.
De unde sunteți, domnule Omuleț-Târâtor? Potrivit tradiției, trebuie să mă înclin în fața părinților dumneavoastră, ca recunoștință pentru salvare.
Nu-mi cunosc părinții, – a răspuns Lon cu tristețe.
Dar de unde sunteți? ― nu se lăsa cârtița mică.
Locuiam nu departe de aici, dar satul nostru a ars și acum nu am unde să mă duc, ― a spus și mai încet Omuleț-Târâtor.
Asta nu trebuie să fie așa. M-ai ajutat, iar acum eu te voi ajuta, ― a spus sever Mo-Mo, ― vom merge la cel mai bătrân cârtiță, Tamtam. El știe răspunsurile la toate întrebările și sigur îți va arăta drumul.
Lon a fost de acord, oricum nu avea unde să se ducă. După câteva ore, cârtița Mo-Mo și Omuleț-Târâtor Lon au ajuns la intrarea unei galerii care ducea în împărăția subterană a cârtițelor.
La intrare i-a întâmpinat un paznic-cârtiță, acoperit cu armură metalică. Pe cap avea niște ochelari enormi, cu lentile groase, care îi măreau ochii la dimensiuni ridicole, dar care nu îl ajutau deloc să vadă mai bine.
Stai! Cine se târăște acolo? ― a strigat paznicul și și-a mișcat repede nările, adulmecând aerul.
Sunt eu, Mo-Mo, ― a răspuns scurt cârtița și s-a îndreptat drept spre galerie.
Dar eu ce trebuie să fac? ― l-a întrebat Omuleț-Târâtor pe micul Mo-Mo.
Doar spune-ți numele și urmează-mă, ― a răspuns scurt cârtița.
Lon s-a târât încet spre intrarea în galerie și, auzind întrebarea așteptată, a spus:
Eu sunt Lon.
Dar la ce mai e nevoie de paznic, dacă poți doar să spui numele și să treci? – a întrebat Omuleț-Târâtor cârtița.
Totul e simplu: dacă ne vizitează vreun răuvoitor, el cu siguranță nu își va spune numele. Atunci se dă alarma, e logic, ― a răspuns Mo-Mo și a pornit mai departe.
Chiar e logic, ― a spus Lon în șoaptă și s-a târât după Mo-Mo.
Au străbătut mult timp labirinturile întunecoase ale regatului cârtițelor, până când au ajuns într-o sală festivă uriașă, luminată de torțe.
Încăperea era neobișnuită. Mai exact, camera în sine nu se deosebea cu nimic de celelalte, dar comportamentul cârtițelor se schimba radical aici. Toate se deplasau prin rădăcinile care atârnau din tavan, cu ajutorul labelor, fără să atingă podeaua cu picioarele.
Aceasta este sala tronului. Pe podea poate merge doar regele, ― a spus Mo-Mo, anticipând întrebarea.

Apucându-se de rădăcini, Mo-Mo și Lon au început să se caţăre spre colţul îndepărtat al sălii, unde pe un fotoliu împletit din nuiele stătea bătrânul Tamtam. Picioarele bătrânului erau înfășurate într-o frunză mare dintr-o plantă ciudată, iar pe umăr îi atârna o geantă împletită din lujeri. Din ea, Tamtam scotea răspunsurile la întrebări.
După ce au stat puțin la coadă, Omuleț-Târâtor și cârtița Mo-Mo s-au adresat în sfârșit lui Tamtam.
Stimate bătrân! Ajută-ne, ― a spus cu voce tare Mo-Mo.
Întrebarea ta, fiul lui Om-Om, ― a spus important Tamtam.
Cum putem găsi părinții lui Lon, Omuleț-Târâtor? Trebuie să mă înclin în fața lor, mi-a salvat viața! ― a spus foarte serios cârtița mică.
Bătrânul cârtiță și-a deschis geanta, a scormonit teatral înăuntru și a scos o pană și o piatră rotundă, cenușie. Fără nicio explicație, Tamtam i le-a dat Târâtorului.
După câteva minute, călătorii au ajuns în următoarea încăpere, unde se putea sări jos, pe pământ. Lon era nedumerit. Privea obiectele pe care i le dăduse bătrânul.
Ce ar putea însemna asta? – a întrebat Lon pe Mo-Mo.
Totul e simplu: trebuie să mergem spre stâncile cenușii, spre sud, la cuibul păsărilor de aur, ― a răspuns repede cârtița.
Scopul era stabilit, iar după ce au luat puțină apă dintr-un izvor subteran, prietenii au pornit la drum.
După două zile, Omuleț-Târâtor și cârtița mică au ajuns la marginea insulei, unde deasupra mării se înălțau măreț stânci enorme, cenușii, iar pe vârf străluceau cu lumină aurie cuiburile unor păsări mari.

Ridicându-se pe vârf, au văzut o priveliște incredibilă: în jurul unui copac auriu uriaș zburau păsări-foc și doborau fructe roșii pentru puii lor. Iar chiar lângă pământ pluteau pături de lână și prindeau fructele, ca să nu se spargă. Erau rudele lui Lon.
Prietenii priveau uimiți spectacolul de culori care se desfășura în fața lor, când dintr-un stol de pături zburătoare s-au desprins doi. Zburau repede spre Lon și Mo-Mo.
Târâtorul, privind perechea care se apropia, a șoptit încet:
Sunt ei!
Și avea dreptate: erau părinții lui. S-au repezit spre Lon și l-au strâns tare în brațe.
Omulețul și-a amintit deodată de ziua fatidică în care a venit o furtună puternică și l-a dus departe o rafală de vânt. Dar toate acestea au rămas în trecut, în sfârșit este acasă și știe acum ce are de făcut. Nu se va mai târî pe pământ, destinul lui este să zboare pe cer!
După îmbrățișări, Lon a vrut să-i prezinte părinților săi prietenul cârtiță, dar Mo-Mo a făcut singur un pas înainte și, plecându-și capul în fața părinților lui Lon, a spus tare:
Eu sunt Mo-Mo din ținuturile cârtițelor. Fiul vostru mi-a salvat viața, iar potrivit unei vechi tradiții, îmi plec capul în fața voastră.
Părinții l-au îmbrățișat și pe el în schimb. Toți erau fericiți. Iar când s-a terminat ospățul în cinstea întoarcerii lui Lon, micul cârtiță a fost de acord să fie dus acasă de păsările de aur. Și când pleca departe, s-a plecat din nou, așa cum cere vechea tradiție.
