Atrăit odată într-un oraș un șoricel mic. Și în acele locuri era un ocean incredibil de frumos.
Oceanul era un adevărat ajutor pentru oameni, le dăruia pește și le permitea să călătorească spre alte țări. În oceanul acela nu se scufunda niciun vas, era bun și cinstit.
Nu avea în el mândrie și nicio dorință de a arăta oamenilor puterea sa. Iar alți oceane se străduiau adesea să arate că a te certa cu ei este periculos...
Șoricelul îi plăcea să stea pe mal. De fiecare dată aducea cu el o floare frumoasă sau o frunzuliță strălucitoare, drept cadou pentru ocean. Iar oceanul îi plăcea să-l atingă blând cu valurile pe șoricel, cântându-i cântecul său minunat. Și nu exista o fericire mai mare pentru șoricel decât întâlnirea cu oceanul, iar pentru ocean ― o fericire mai mare decât să vadă din nou și din nou micul său prieten.
Da, erau prieteni buni: oceanul de o frumusețe și putere nemaipomenite și șoricelul mic, nebăgat în seamă. Șoricelul era drag oceanului, iar oceanul imens și nemărginit era drag șoricelului.
Când venea iarna, era mai greu pentru labele mici să ajungă prin zăpadă până la mal, dar șoricelul nu putea să-și lase prietenul fără întâlnire. În ploaie, în ninsoare, indiferent de vreme, venea acolo unde își cânta prietenul cântecul. Pentru că nimic nu este mai important decât timpul și atenția, sprijinul la greu, pe care nu le putem dărui celor dragi. De nenumărate ori spunea șoricelul, stând pe malul oceanului:
Cândva vei uita de micul tău prieten, vei uita căldura sufletului, ochii care te privesc, simțind o tandrețe deosebită și dorind doar binele... Vei uita, pentru că nu este nimic special într-un șoricel mic, la fel ca sute de alți șoricei... Și mă doare doar gândul că prietenul meu, oceanul, mă va uita, căci pentru mine nu există alți oceane. Și nu există prieteni mai buni decât tine...
Oceanul îi răspundea șoricelului, învăluindu-i blând labele cu un val:
Micuțul meu prost, șoricel mic. Nu voi putea uita căldura ta, cuvintele bune, florile și frunzele strălucitoare cu care mi-ai împodobit valurile. Prietenia ta nu o voi uita niciodată.
Șoricelul a zâmbit ușor. Știa că într-o zi oceanul, îngâmfat de puterea sa, ca și ceilalți oceane, va uita micul său prieten slab.
Așa petrecea micuțul zi după zi pe mal și se întrista că într-o zi asta va avea un sfârșit. Și iată că a venit ziua aceea. A zburat pe mal un vultur mândru, s-a uitat în jur, și-a întins aripile puternice și a spus:
Tu ești ocean, și nici un vas nu ai scufundat. Oamenii nu se tem deloc de tine, deci nu prețuiesc ceea ce le dăruiești. Ia exemplu de la ceilalți oceane. Vei deveni atunci mândru și puternic, și poate chiar cel mai bun dintre oceane!
Oceanul a ascultat cu atenție vulturul și, de îndată ce acesta a terminat discursul, a răspuns:
Sunt bun tocmai pentru că nu semăn cu ceilalți. Oamenii prețuiesc ceea ce le dăruiesc, iar de ce ar trebui să mă tem ― nu înțeleg. Fără frică, ei mă iubesc și nu mă supără cu nimic. De ce aș face răutăți, să scufund vase, să înfricoșez inimile oamenilor, să iau vieți, să fac familiile să sufere? Oare asta este corect? Nu, nu, nimic din toate acestea nu este pe placul meu.
Vulturul și-a fluturat aripile și s-a învârtit deasupra oceanului:
Prostule, așa se poartă toate oceanele, și de aceea poartă acest nume mândru. Iar oamenii brăzdează din ce în ce mai rar întinderile lor cu corăbiile, temându-se să nu rămână pentru totdeauna în lumea nesfârșit de frumoasă a valurilor lor. Iar pe tine nu te temi, știind că nu vei face rău, și că se pot întoarce mereu acasă. Oare nu ai vrea să te odihnești de corăbiile care umblă pe apele tale? Oare nu ai vrea măcar o dată să arăți oamenilor puterea ta? Fă asta și devino un ocean adevărat!
Vulturul a plecat, iar oceanul s-a gândit:
Are dreptate vulturul, m-am săturat de corăbii, și nu se va opri traficul lor până nu voi arăta puterea mea. Atunci oamenii se vor teme de mine. Și de fapt, ce ocean sunt eu, dacă nici o corabie, nici un om nu a cunoscut puterea valurilor mele, nu a rămas în adâncul nesfârșit al apelor mele pentru totdeauna. Poate că are dreptate vulturul. Trebuie ca oamenii să înțeleagă că nu sunt mai prejos decât frații mei oceane.
După ce a terminat de gândit, oceanul a auzit pașii cunoscuți ai labelor mici, dar după cuvintele vulturului nu mai avea pentru el nicio valoare, ci doar îl supăra faptul că prietenia cu șoricelul îi slăbește apele.
Șoricelul bucuros s-a apropiat de ocean, dar valul nu i-a învăluit blând labele mici, ci l-a împins cu putere, așa că șoricelul a căzut pe nisip cu spatele lui cenușiu. Nu a înțeles șoricelul ce s-a întâmplat, s-a ridicat, s-a scuturat și a hotărât să rămână pe loc. Dar oceanul i-a spus:
Pleacă, nu am nevoie de prieteni. Un șoricel mic nu poate fi prieten cu un ocean uriaș și puternic. Dispari, îți spun cu binele. Acum e timpul să-mi arăt puterea oamenilor, cum fac frații mei oceane. Ridicol ca un ocean să fie atât de bun și, pe deasupra, să se împrietenească cu un șoricel!
Șoricelul, întristat, s-a îndreptat spre casă, neînțelegând cum de se poate schimba prietenul lui în doar câteva ore. Dar ce să facă ― dacă nu vor să-l vadă, oare trebuie să se impună? Șoricelul știa că momentul acesta va veni, dar asta nu făcea mai ușoară pierderea unui prieten drag.
Pe drumul spre gaura lui, șoricelul a observat deodată pe o colină o fetiță micuță care plângea. A simțit șoricelul cât de greu îi era și a hotărât să afle ce s-a întâmplat. Poate că o va putea ajuta. Fetița l-a observat imediat, iar șoricelul a piuit încet:
Cum te numești? De ce plângi, ce s-a întâmplat?
Fetița și-a șters lacrimile și, privind șoricelul care se uita atent la ea, a spus:
Mă numesc Maria. Prietenul meu Eric a plecat la pescuit, iar oceanul ― mereu liniștit și bun prieten al nostru ― s-a dezlănțuit deodată. Eric se îneacă în barca lui ușoară, legănându-se pe valuri uriașe și înfricoșătoare. Nu cred, micuțule, că poți să ajuți. Și eu nu pot face nimic, pentru că mi-e groază de apă. Nu te voi reține, continuă-ți drumul.
Dar șoricelul nu voia să plece. Trebuia să ajute fetița și să vorbească cu oceanul, pe care îl considera în continuare prietenul său. Poate că va reuși să-l convingă pe ocean să se liniștească, și va salva pe Eric.
Te înșeli, Maria. Deși sunt mic, te pot ajuta. Doar să am o barcă potrivită mărimii mele. Eu și oceanul suntem prieteni de mult, dar cineva i-a spus că trebuie să fie înfricoșător de puternic. Și el, îngâmfat de puterea ascunsă în valurile sale, l-a supărat pe prieten și poate să piardă multe corăbii și oameni, inclusiv pe Eric. Voi încerca să-l conving să redevină cel de altădată. Sigur, nu sunt sigur că mă va auzi, dar voi face tot ce pot ca să ne recâștigăm prietenii, tu și cu mine.
Pe Eric îl cunosc, este foarte bun. Mereu mă răsfăța cu cele mai gustoase fructe și fructe de pădure, și încă brânză. Și cântă melodii minunate la chitară, îmi place să-i ascult muzica. Doar să am o barcă...
Fetița s-a uitat la șoricel cu speranță:
Micuțule, ar fi minunat! Îți dau eu o barcă, pentru că Eric are mereu bărcuțe mici, pe care le dăruiește băieților din vecini. Și mie mi-a dat una, acum o aduc.
Fetița a adus din casă barca și, împreună cu șoricelul, s-au dus pe malul oceanului. Oceanul se dezlănțuia, și părea că nimic nu va rămâne întreg în valurile lui. Maria și șoricelul priveau cu groază cum departe se legăna pe valuri abia vizibila barcă a lui Eric.
Șoricelul a sărit fără să stea mult pe gânduri în bărcuță, iar fetița, înțelegând totul, a pus barca minusculă pe apă. Șoricelul privea în depărtare, încercând să distingă pe Eric, dar dincolo de valurile uriașe din barca lui mică nu se vedea nimic. Nu știa șoricelul cum să înceapă discuția cu oceanul, ca să-l audă, ca Eric să se poată întoarce acasă, așa că a început astfel:
Prietene ocean, ești în continuare prietenul meu. Poate că, îngâmfat de puterea ta, nu mă vei auzi, dar totuși... Ai fost un ocean special, bun, care ajuta oamenii, liniștit. Acum însă semeni cu ceilalți oceane, care pierd multe vieți în valurile lor. Te rog: redevino cel de altădată! Devino din nou un prieten bun pentru noi toți! Adu-ți aminte de șoricelul care alerga la tine pe orice vreme, pentru că ții la el. Nu-l pierde pe Eric, e un băiat bun, te rog, lasă-l să se întoarcă acasă.
Dar oceanul era neînduplecat, continuând să clatine pe valurile sale cele două bărci ușoare. Deodată s-a răsturnat bărcuța șoricelului, și micuțul a ajuns în apă.
Șoricelul și-a pierdut puterile și nu mai putea să-și miște labele ca să rămână la suprafață. A reușit să spună, dispărând printre valurile oceanului, doar atât:
Iartă-mă, oceanule, se pare că am fost un prieten rău. Lasă-l pe Eric să se întoarcă acasă, nu-l lua de lângă cei dragi lui. Pe mal îl așteaptă Maria ― prietena lui credincioasă...
Oceanul a auzit cuvintele șoricelului, și-a amintit cum îl supărase pe prietenul său, ascultând vorbele vulturului, și a înțeles ce pas curajos făcuse micuțul salvând băiatul. S-a oprit din dezlănțuire și, aruncându-l pe mal la picioarele Mariei, a șoptit cu vinovăție:
Cum am putut? Eu nu sunt ca toate oceanele. Nu trebuie să se înece în apele mele nicio corabie, nicio barcă. În asta stă puterea mea, prin asta sunt unic. Cum am putut să rănesc un prieten, încercând să fiu crud, ca frații mei. Iartă-mă, șoricelule, nu trebuia să spun cuvinte care dor pe orice prieten. Micul meu curajos, ca să salvezi prietenia altcuiva și să-i redai Mariei prietenul, care putea să piară în valurile mele, ai fost gata să pieri tu însuți, doar ca să mă auzi. Iartă-mă, deschide ochii, vreau să te văd din nou fericit.
Dar șoricelul nu deschidea ochii. Maria plângea, ținându-l în brațe, și nici nu observase că din barca ei pe mal coborâse Eric. Băiatul s-a apropiat de Maria, a văzut șoricelul și l-a recunoscut imediat. Era chiar cel care venea să asculte cântecul chitarei sale, nu putea fi nicio îndoială.
Eric a luat cu grijă în palmele sale animăluțul. Știa exact cum să-l ajute pe salvatorul său și, făcând tot ce era necesar, a reușit să-l readucă la viață. Șoricelul a deschis ochii. Văzându-l pe Eric, s-a bucurat mult și s-a lipit de palma băiatului. Iar Maria era fericită că șoricelul curajos trăiește.
Mulțumesc, micul meu prieten curajos, că m-ai salvat din oceanul dezlănțuit și m-ai ajutat să mă întorc acasă, la Maria, cea mai bună prietenă a mea. Nu voi uita niciodată fapta ta curajoasă și, desigur, mă voi bucura să te văd din nou în casa mea, cu plăcere îți voi cânta la chitară, ― i-a spus Eric șoricelului, coborându-l pe nisipul de pe mal.
Mulțumesc că mi-ai adus înapoi prietenul! Mă bucur atât de mult că Eric e viu și că nu i s-a întâmplat nimic rău. Pot doar să adaug că și eu voi fi mereu bucuroasă să te văd, ― i-a făcut ecou Maria lui Eric.
Șoricelul era foarte fericit, așa că privea doar la copii, mulțumit că a reușit să salveze pe cineva drag fetiței.
Mă bucur că nu mai plângi, Maria. Și mai mă bucur că prietenul meu m-a auzit, ― a piuit șoricelul.
Trebuie să plecăm. La revedere, șoricelule! La revedere, oceane! Rămâi mereu tu însuți! ― au spus Eric și Maria, îndreptându-se spre casele lor.
La revedere, fie ca drumul vostru să fie bun! ― s-au despărțit oceanul și șoricelul.
Băiatul și fetița au plecat, iar șoricelul a rămas pe mal.
Cât de frumos ești, prietene, când nu se dezlănțuie valurile tale, ci ating lin malul, legănând pe tine bărci și corăbii. Te recunosc dintre mulți alții, pentru că doar tu ești atât de bun ― un adevărat ajutor, și nu un uriaș de apă dușmănos, care îi sperie pe toți și se gândește doar la sine.
Oceanul era bucuros că șoricelul e lângă el, viu. Ca de obicei, îi atingea blând labele mici cu un val.
Nici eu nu mă bucur că am hotărât să fiu ca frații mei, ascultând de vulturul mândru. Eu sunt altfel, sunt bun, nu mi se potrivește să mă dezlănțuiesc. Iartă-mă, te-am supărat și aproape te-am pierdut pe tine și pe Eric. Dacă mă mai poți considera prieten ― nu știu, dar nu am pe nimeni mai drag decât tine. Și niciodată, oricine ar spune, nu voi mai supăra micul meu curajos prieten.
Șoricelul s-a uitat la ocean. Era bucuros că vorbește din nou cu el.
Nu m-am supărat. Nu pot să mă supăr pe cineva drag. Mă bucur tare mult că ai înțeles că nu trebuie să semeni cu celelalte oceane ca să porți acest nume mândru. Pentru că ești cel mai bun dintre oceane tocmai pentru că ești bun. Așa că nu te schimba niciodată și rămâi tu însuți...
Această poveste despre prietenia dintre șoricel și ocean ne arată, dragul meu cititor, cât de important este să prețuiești prietenii adevărați, care nu sunt atât de mulți. Despre faptul că e important să rămâi tu însuți, fără să încerci să fii ca toți ceilalți.
Ține minte această poveste ca pe o lecție importantă, transmisă ție cu grijă de mine, care am auzit-o de la vânt, cel care îl cunoștea pe șoricel și oceanul. Și prețuiește-ți prietenul adevărat.
