De dimineață devreme, în casa de iarnă era agitație: fulgii de nea se pregăteau pentru dansul din aer. Un astfel de dans fiecare frumusețe albă îl putea executa doar o singură dată!
O, e atât de emoționant! Cât aș vrea să mă învârt repede în dans!
Și ce va fi după? — întrebă cel mai micuț fulg. — Ce va fi?
Ce va fi, ce va fi... Mereu cu întrebările tale ciudate! Ce mai contează! Mai bine du-te și învață dansul! — răspunseră nemulțumite surorile ei.
Micuțul fulg doar oftă. Mereu punea multe întrebări. Dar ce folos dacă nu are răspunsuri? Ei bine, peste câteva minute se va învârti în primul său dans și va afla totul!
Și iată că a sosit ceasul zăpezii! Fulgul, împreună cu surorioarele sale, a ieșit din casă și s-a trezit în fluxul aerian al dansului.
Micuțele, cât se străduiau! Ca niște fluturi albi atrași de flacără, fulgii se învârteau și se învârteau. Mulți s-au așezat pe acoperișurile caselor, unii pe copaci, iar micuța noastră a hotărât să zboare până jos, la pământ.
Pământul era atât de negru, fără zăpadă, doar pe ici, pe colo răsărea iarba verde, și tare mai voia să o privească de aproape. Desigur, fulgul nu știa că pe străzi domnea deja frumoasa primăvară, iar ele cu surorile lor erau doar oaspeți întâmplători.
Curând trebuia să aterizeze. Trecând iute pe lângă un trecător supărat, micuța a hotărât să se așeze pe acoperișul hrănitoarei pentru păsări. Singură în mândra solitudine nu a stat mult. Un vrăbiuț isteț a zburat să ia micul dejun și a văzut fulgul.
Ei, și ce facem noi aici? — întrebă nemulțumit vrăbiuțul. — Asta e, de fapt, sufrageria mea!
Ei, în primul rând, bună ziua! Și în al doilea rând, aceasta este hrănitoarea pentru toate păsările și cu siguranță nu este interzis fulgilor să se odihnească pe ea! — oaspetele a spus toate acestea zâmbind. Deși era cea mai mică din familie, citise mult și știa totul despre hrănitoare și păsări.
Ei, poftim, — ciripi vrăbiuțul, ascunzându-și nemulțumirea și supărarea, și adăugă indiferent, — odihnește-te, oricum vei adormi curând!
Voi adormi? — întrebă fulgul. — Și ce va fi mai departe?
Nimic! Te vei topi, și gata! Pentru totdeauna! — vrăbiuțul și-a fluturat aripioarele și a zburat.
Micuței fulgi i s-a făcut atât de tristă, încât, dacă ar fi putut, ar fi plâns.
De ce ești tristă, micuțo? — se auzi o voce blândă. Era ca o melodie gingașă care pătrundea în fiecare celulă.
Era fata primăvară.
Nu vreau să mă topesc pentru totdeauna, — spuse tristă fulgul.
Ce s-a întâmplat, micuțo? Cine te-a speriat atât? Cred că știu, — spuse primăvara și chemă sever vrăbiuțul: — Piu, vino încoace! Iar faci ca înainte!
Lângă primăvară apăru chiar vrăbiuțul care speriase fulgul. Arăta vinovat.
Dragă primăvară, desigur, ne scuzați, dar ea pur și simplu n-a înțeles, iar eu n-am apucat să explic. S-a speriat imediat, proasta, — ciripi vrăbiuțul și, adresându-se fulgului, își ceru scuze. — Scuză-mă, nu credeam că te voi speria!
Și atunci ce se va întâmpla cu mine?
Vei afla chiar tu curând. Coboară pe pământ și odihnește-te puțin, — zâmbi primăvara.
Și nu voi dispărea pentru totdeauna? — întrebă fulgul speriat.
Nu, nu te teme, totul va fi bine. Voi fi aproape și voi cânta un cântec de leagăn, ca să adormi și să-ți aduni puteri.
Cântecul fermecător al primăverii era peste tot. Învăluia ca o ceață, iar micuțul fulg, ca și sute de surioare ale sale, uitând toate grijile, a adormit dulce.
Peste câteva zile, o floricică albastră mică și-a deschis ochii. În jurul ei, pretutindeni se trezeau și alte floricele mici. Soarele le săruta chiar în vârful capului, încălzindu-le cu grijă: lasă puii să-și adune puteri!
Floricica zâmbea:
Acum sigur nu mă mai topesc! Mulțumesc, primăvară!
