Trăia în pădure un mic șoricel. Iubea muzica atât de mult, încât o auzea în totul: în șoapta frunzelor, în suflul vântului, în curgerea râului, în zgomotul ploii care cădea pe pământ.
Seara, șoricelul mergea în vizită la muzicianul care locuia la marginea pădurii, ascuns de oameni pentru a-și crea cea mai bună melodie. Micuțul se urca cât mai sus și se ședea pe labele din spate, cu inima în gură, ascultând cum cânta creatorul, atingând ușor cu degetele clapele alb-negre ale unui vechi pian.
Într-o seară, muzicianul a observat musafirul, s-a apropiat de el și i-a întins în palmă câteva boabe de afine. Șoricelul nu s-a speriat. Auzise muzica sufletului și simțea că în fața lui se afla o persoană bună, așa că a mâncat boabele și a rămas pe loc.
Muzicianul a înțeles că micuțul aștepta o nouă melodie, care va curge din vechi și fidel pian, devotat celui mai frumos tip de comunicare. Dar de ce nu pleacă, dacă nu e muzică? Sigur că îi e foarte frică să fie atât de aproape de om. Și maestrul a vorbit.
Cât de frumoasă e pădurea vara! Câte culori strălucitoare și mirosuri de plante înflorite! Și e adevărat, micul meu iubitor de muzică: vara sună în mod deosebit. Acum îți voi cânta melodia ei, scrisă de un minunat compozitor. Deci, Antonio Lucio Vivaldi, „Anotimpurile
