Într-o pădure minunată trăiau doi șoricei prieteni. Unul se numea Albița, pentru că urechile ei erau albe, iar celălalt — Rozița, pentru că urechile ei erau rozii. Erau foarte drăguți, pufoși și vioi. Ochișorii șoriceielor erau ca două fire negre mici, strălucitoare și năzdrăvane, iar cozile — minuscule și foarte îngrijite.
Dar caracterul prietenelor era complet diferit. Albița muncea toată ziua, nici o clipă nu stătea degeaba:
Ei, ce te tot frământi? Cum poți să lucrezi toată ziua, să alergi încoace și încolo?
Râdea de prietena ei Rozița.
Iar tu nu vrei să te ocupi cu ceva folositor?
Răspundea șoricelul.
Albița știa că va veni iarna și va fi practic imposibil să găsești mâncare afară. Tocmai de aceea aduna provizii pentru ea. Aduna și nuci, și ciuperci, și fructe de pădure. În pământ și-a săpat o vizuină, a izolat-o cu crenguțe și frunzulițe uscate, a acoperit-o cu mușchi moale.
În vizuina ascunsă era o cămăruță mică, unde Albița depozita toate proviziile pentru iarnă, când va sufla vântul rece neplăcut, când zăpada va acoperi totul în jur, și nu va fi posibil să găsești nici măcar o firimitură de pâine, o băcică coaptă sau un grăunte. Dar șoricelul va avea totul — și mâncare, și o vizuină caldă și confortabilă. Iată ce șoricel cenușiu mic și înțelept era Albița.
Ei, tu parcă te pregătești pentru foamete, Albița! Cum vei mânca tu toate astea? Ești atât de mică! Sau poate ești pur și simplu zgârcită și nu vrei ca altcineva să adune atâta mâncare pentru el?
Continua să râdă Rozița.
În față avem o iarnă rece și geruri cumplite, și trebuie să fim pregătiți!
Răspundea muncitoarea Albița și continua să-și facă treaba.
Rozița doar râdea. Ea era cu totul altfel. Alerga, desigur, și ea foarte repede, la fel de vie și neobosită. Numai că în loc să adune mâncare pentru iarnă, Rozița alerga de la floare la floare, cânta cântece vesele și antrenante, dansa, iar uneori nu făcea absolut nimic, doar visa și se uita la norii care zburau deasupra pădurii ca o cascadă. Încă o ocupație preferată a Roziței era să vorbească cu păsările.
Se întindea pe poiană și spunea:
Ați văzut, prietenele mele, cum se agită Albița? Nici o clipă de liniște nu are, tot umblă, adună mâncare, izolează vizuina cu crenguțe, de parcă nu ar fi alte ocupații interesante!
Iar tu, Rozița, de ce nu faci provizii pentru iarnă?
Se mirau păsările.
Eu nu am nevoie de mult! Când va veni iarna, voi alerga prin pădure, voi culege repede o băcică și o voi mânca, mie îmi ajunge.
Răspundea sigură șoricelul.
Așa a trecut vara fierbinte și a venit toamna ploioasă și rece. Frunzele au început să cadă din copaci, băcile au căzut și ele și s-au uscat. Din ce în ce mai greu îi era Roziței să-și găsească mâncare, și nici pentru dormit nu avea un loc potrivit, totul în jur era ud și rece.
Și în curând a venit și iarna cumplită, rece, viscolită, zăpadă multă și foarte înfricoșătoare pentru astfel de animale fără adăpost. Acum Rozița stătea toată ziua în vizuina rece neizolată, tremura de frig și murea de foame, nici măcar nu-și imagina cum va supraviețui până la zilele calde de primăvară.
Ce să fac? Ce să fac? De unde să-mi iau mâncare, cum să nu înghețe de moarte în această vizuină rece?
Plângea Rozița.
Și deodată șoricelul și-a amintit de prietena ei Albița, care și-a făcut provizii pentru toată iarna și și-a izolat vizuina cu crenguțe și frunzulițe uscate. Și a hotărât Rozița să-și încerce norocul și să ceară adăpost pentru iarnă. Deși nu spera că Albița o va primi în căsuța ei.
Aleargă Rozița pe cărările înzăpezite printre copacii uriași și în sfârșit a ajuns la vizuina Albiței.
Prietenă, dragă Albița, primește-mă la tine, te rog!
Implora Rozița.
Of-of! De ce ești așa zbârcită toată?
A întrebat Albița.
Dreptate aveai când îmi spuneai vara, iar eu nu te-am ascultat. Nu am nici mâncare, nici o căsuță caldă. Nu am absolut nimic de mâncat, în pădure nu este nici o băcică, nici o bucățică de pâine, nici un grăunte, nici o ciupercuță. Iar vizuina mea nu am izolat-o, acolo este îngrozitor de frig.
Desigur, Albița a primit-o pe prietena ei, a adăpat-o cu ceai cald de plante, a hrănit-o cu grăunțe și băci gustoase, a acoperit-o cu o broboadă caldă de lână. Iar dimineața Albița a invitat-o pe Rozița să locuiască în vizuina ei.
Așa au trăit prietenele împreună până la primăvară. Numai că Rozița de atunci a înțeles că trebuie să muncești, și anul următor să faci provizii de mâncare și să-ți pregătești locuința pentru iarna rece. Astfel a înțeles că fără muncă nu există o viață bună.
