În castelul Școlii de Vrăjitori, după appel, s-a constatat o dispariție. Cel mai neascultător elev, pe nume Marian, lipsea. După ce i-au cercetat camera, au descoperit că luase cu el un caiet cu descântece și o trusă alchimică pentru aruncat farmece.
Iar el?! ― strigă nemulțumit directorul Școlii de Vrăjitori.
Vă rog, nu vă supărați, nu vă supărați, ― bâigui directoarea adjunctă Florina, care adusese vestea cea rea.
Directorul se încruntă. Privirea lui era ca un burghiu, și străpungea adjuncta ― o femeie drăguță, rotunjoară și de vârstă mijlocie.
V-am spus eu că cei ca el nu vor putea trăi niciodată alături de noi, de vrăjitori. Locul lor e să fluture ciomagul pe câmpurile de luptă, nu să pătrundă tainele existenței.
Nu trageți concluzii pripite, știți doar povestea lui tragică. Asta e doar din cauza vârstei, ― o rugă Florina cu glas implorator.
Am obosit să-mi lovesc capul de zid. Levnii nu vor învăța niciodată smerenia, iar aceasta este cel mai important lucru în studiul magiei, ― spuse directorul, privind pe fereastră.
Levnii, oamenii și vrăjitorii trăiseră din vremuri străvechi fiecare cu viața lui, fără să se amestece în treburile celorlalți. Dar cuceritorii veniți odată de peste mare au schimbat cursul obișnuit al lucrurilor. Toți au fost nevoiți să se unească pentru a învinge Arborii ― un popor foarte rău și lacom.
Arborii au fost un experiment nereușit al druizilor. Unui trib războinic de oameni, druizii îi promiseseră nevulnerabilitate și putere prin descântece, dar au înșelat și i-au blestemat cu pielea de lemn.
Planul lor era ca războinicii să se transforme în copaci într-o singură clipă, dar ceva nu a mers bine. Oamenii s-au acoperit cu scoarță, iar mâinile li s-au transformat în rădăcini noduroase. Cu aceste rădăcini, Arborii i-au ucis pe druizi și au plecat să cucerească alte ținuturi, pentru că nu mai puteau accepta o altă viață.
Dar să ne întoarcem la Școala de Vrăjitori. Acolo se pregătea din plin căutarea elevului neascultător. Directorul hotărâse personal să-l găsească pe fugar și să-l alunge în public din instituție. Și, lucru nu mai puțin important, să-i confişte trusa alchimică.
Dar de ce vă duceți chiar dumneavoastră la căutare? Elevii mai mari se vor descurca de minune, ― spuse îngrijorată directoarea adjunctă.
De data asta nu mă păcălești, Florina! Îmi amintesc cum, data trecută când a fugit, ai ascuns puștiul ăsta obraznic în grajd o săptămână. Ai așteptat până mi-a trecut supărarea și mi-ai înmuiat inima cu povestea cum fusese găsit bebeluș pe câmpul de luptă, complet singur...
Directorul tăcu, iar privirea i se umplu de tristețe. Dar după un minut continuă, cu același glas sever:
Lumea asta e foarte crudă, iar ordinea în ea poate fi menținută doar prin legi și reguli neclintite, pe care nu le pune nimic la îndoială dragul tău levn!
Florina voia să riposteze, dar șeful o întrerupse brusc, ca și cum ar fi tăiat cu foarfecele:
Am spus tot!
Odată cu zorii, directorul și doi elevi mai mari au pornit în căutarea lui Marian.
Că merg pe drumul cel bun a confirmat-o un pescar întâlnit în cale, în jurul căruia peștii ieșeau în mod misterios din râu și se așezau cuminți în căruța lui. Cu o singură mișcare, directorul a anulat descântecul lui Marian și a oprit marșul peștilor.
Peștii, revenindu-și, au început să se zbată și să sară înapoi în apă. Pescarul și-a scuturat repede capul, s-a uitat cu privirea pierdută la călători și a spus pentru sine:
Mi se năzare așa ceva. Probabil ar trebui să mă duc la umbră.
Directorul și elevii au plecat mai departe. Când s-au depărtat de pescar, unul dintre elevi a întrebat:
Stimate director, de ce nu i-ați lăsat pescarului captura? Este doar o vrajă mică, ce nu aduce nicio nenorocire nimănui.
Nu există vrăji mărunte, ― răspunse vrăjitorul, ― crezi că nu l-ar interesa pe nimeni că sărmanul pescar a căpătat dintr-odată provizii de pește pentru un an? Sunt sigur că viața lui se va schimba radical, și nu în bine. Vor apărea oameni cărora nu le va plăcea această îmbogățire bruscă. În cele din urmă, îl vor acuza de furt, pentru că nimeni nu-i va crede povestea.
Dar de unde știți cum se vor purta oamenii? Poate că o să-l respecte? ― întrebă cu nedumerire elevul.
Trăiesc pe pământ de a doua sută de ani și cunosc oamenii, ― răspunse liniștit vrăjitorul.
Trecuse o jumătate de zi de la întâlnirea cu pescarul. Călătorii au intrat în sat și au dat din nou de urmele fugarului. Măcelarul local refuza să vândă carne și le oferea cu amabilitate sătenilor să guste din varza lui cea mai bună.
Oare și această situație poate aduce cuiva necaz? ― întrebă elevul. ― Doar că măcelarul e cunoscut în toată împrejurimea pentru asprime și caracterul lui prost.
Înainte de a răspunde, directorul a anulat descântecul de pe măcelar. Apoi i-a dus pe elevi deoparte și a spus:
Voi vedeți doar o față a monedei. Știu că acest măcelar lucrează în prăvălia lui din copilărie, iar carnea o cumpără din satul vecin. Drumul spre acolo e nesigur, sunt mulți tâlhari și hoți. Toți știu că e mai bine să nu te pui cu măcelarul.
Gândiți-vă că măcelar ar fi fost un moșulică bun la suflet. Toți l-ar fi iubit, dar nu prea mult timp. La prima întâlnire cu tâlharii, bunul om ar fi pierdut marfa, poate chiar viața. Iar sătenii ar fi rămas fără carne. Lumea noastră nu e alb-negru, ci are multe nuanțe.
Apoi toți au mers în tăcere, când, deodată, a sărit în fața lor chiar elevul neatent pe care îl căuta directorul. Pe fața tânărului se citea frica.
Acolo, acolo… ― bâigui Marian, abia putând scoate un cuvânt.
Liniștește-te, ― spuse sever vrăjitorul, ― spune limpede, de cine fugi?
Revenindu-și, Marian și-a dat seama că în fața lui se afla directorul Școlii de Vrăjitori. Dar nu s-a speriat, ci chiar a oftat ușurat.
Cred că am făcut un lucru foarte rău. Am vrut să îmbrac statuile Arborului în haine caraghioase, ca oamenii să nu mai fie triști când trec pe lângă ele, dar… ― fugarul tăcu fără să-și termine gândul.
Povestește totul pe rând, ― spuse liniștit directorul.
Am găsit statuia regelui Arborilor, ― începu Marian, ― și am vrut să-l îmbrac în bufon cu un descântec foarte simplu, dar ceva n-a mers bine! Oamenii care treceau pe acolo s-au supărat din senin și au fugit după mine cu furci și ciomege.
Vedeți, elevi, ― începu liniștit directorul, ― Marian s-a lăsat dus de emoții. Credea că nu face nimic rău, voia doar să înveselească lumea. Dar uitați-vă unde l-au dus faptele lui.
Țineți minte că cel care are putere trebuie să învețe să gândească cu capul rece și să ia decizii chibzuite. Să privească ambele fețe ale monedei. El nu a luat în calcul că statuile au fost ridicate pe câmpul de luptă, unde au murit mulți oameni, și că acesta nu este un loc pentru glume.
Marian stătuse tot timpul cu capul plecat, iar lacrimile îi curgeau pe obraji. Directorul s-a apropiat de el, s-a așezat alături și a vorbit liniștit, dar ferm:
Marian, sper că ai înțeles lecția?
Am înțeles, ― spuse încet năzdrăvanul.
Atunci ridică fruntea și hai să-ți îndreptăm greșelile. Eu voi vorbi cu oamenii, iar tu vei scoate descântecele de pe statui. După aceea ne întoarcem la școală.
Pot să mă întorc la școală? Dar am făcut atâtea prostii, ce mă fac acum? ― spuse cu tristețe elevul.
Directorul se uită la elev cu o privire bună și spuse încet:
Eu însumi, privindu-te, am văzut doar o față a monedei. Înainte de a lua o hotărâre, nu strică să privești și cealaltă față.
