Dragi mei copii! Probabil că v-ați mirat puțin ce este Pădurea Dulce? Ei bine, în această pădure, alături de copacii obișnuiți, cresc mesteceni de zahăr cu frunze de jeleu, flori în care în loc de polen se află gem dulce, copaci cu covrigi – nici nu ai putea enumera tot. Și locuitorii acestei păduri sunt și ei neobișnuiți: știu să vorbească, să inventeze și, desigur, să se împrietenească. Dar hai să îi cunoaștem mai bine. Așadar, bun venit în Pădurea Dulce!
Surioarele iepuraș erau cunoscute în toată pădurea pentru veselia lor. Fetițelor acestora nu le plăcea decât să împletească coronițe din flori și să mănânce frunzulițe de jeleu. Ele inventau chiar și la școala din pădure tot felul de povești minunate și le spuneau prietenilor cu râs cristalin.
Într-o zi, în pauză, când se jucau în cerc cu prietenii, una dintre surioare a observat că Ariciul stătea singur și doar uneori se uita spre ei, oftând.
Ariciul se mutase de curând în Pădurea Dulce, iar copiii știau puține lucruri despre el. Învăța bine și mereu umbla cu o carte. Copiii au hotărât că este un fel de „deștept” teribil și l-au poreclit între ei „fudul”.
Uitați-vă, uitați-vă cum ne privește fudulul acela! Nemulțumit, se crede mai deștept decât noi!
Nu e deloc fudul, ― observă veverița, ― e un arici morocănos!
Da, da, da, ― au răspuns ceilalți în cor, ― numele acesta i se potrivește mai bine!
Au trecut zilele, iar micuții se țineau în continuare departe de „aricul morocănos”. Nici el nu se apropia de ei, doar se uita lung spre ei.
Odată, iepuroaica se întorcea de la școală. Sora ei se îmbolnăvise, iar mama o îngrijea acasă. Iepuroaica fredona un cântecel vesel cu nasul ei roz și deodată auzi un hohot de plâns. Se uită în jur și îl văzu pe arici.
Aricul morocănos… Ups, adică Ariciule, ce s-a întâmplat?
Ariciul se uită la ea cu ochii plini de lacrimi.
De ce nu vreți să vă jucați cu mine?
Noi? ― Iepuroaica s-a încurcat. ― Dar tu vrei să te joci cu noi? Tu niciodată nu ai venit la noi.
Mi-e rușine, ― spuse Ariciul și, acoperindu-și botișorul cu lăbuțele, o luă repede din loc.
Iepuroaica se gândi. Nu a alergat după arici, iar când a ajuns acasă, a întrebat-o pe mama ei:
Oare chiar se întâmplă ca cineva să vrea să se împrietenească, dar nu poate face primul pas, pentru că îi e rușine?
Desigur, ― a râs mama, ― voi, fetelor, sunteți niște zglobii: vă apropiați singure și începeți conversația. Dar sunt și unii cărora le este foarte greu să facă primii pași! De ce întrebi?
Iepuroaica i-a povestit mamei despre „aricul morocănos” și despre întâlnirea recentă cu ariciul plângând. Mama doar a clătinat din cap:
Of, nu credeam că fetele mele împart porecle jignitoare în stânga și în dreapta!
Scuză-mă, mamă, ― iepuroaicei îi era rușine.
Nu mie trebuie să-mi ceri scuze, ci Ariciului. El se uita la voi nu pentru că e morocănos sau pretențios. Nu știa cum să înceapă conversația, este un băiat foarte timid!
A doua zi, ariciul nu a venit la școală. Învățătorul a spus că s-a îmbolnăvit. Dar iepuroaica deja știa ce vor face după ore. I-a povestit prietenilor despre discuția cu mama ei, iar tuturor copiilor le-a fost foarte rușine că îl numiseră pe arici „aricul morocănos”.
Ariciul stătea în pat și se gândea: „Nu mai merg niciodată la școală, niciodată!”
În cameră a intrat mama:
Fiule, au venit să te vadă!
Cine ar putea veni la mine, mamă, ― oftă trist ariciul.
Noi! ― s-au auzit voci vesele, iar ariciul a văzut cu uimire colegii de clasă.
În față a ieșit iepuroaica:
Am hotărât să te vizităm, nu te supăra pe noi și să te faci bine! Te așteptăm, avem atâtea jocuri de jucat! Și asta e pentru tine!
Copiii au început să scoată pe masă dulciuri pentru arici: frunzulițe de jeleu, fructe de pădure, ciupercuțe și multe alte bunătăți.
Mulțumesc, ― a zâmbit ariciul.
Da, dragi copii, așa se întâmplă uneori. Suntem toți diferiți: unii sunt foarte curajoși, iar alții, ca ariciul, se tem să facă primul pas. Ni se poate părea că ne este supărat, dar în realitate doar îi e rușine.
