Într-un orășel plin de magazinașe alimentare, tarabe cu fructe și chioșcuri cu înghețată, se afla o boutique solitară, în care se vindeau tot felul de încălțări. Vânzătorul de la boutique își iubea munca. În fiecare dimineață deschidea cu plăcere ușa cu o cheie veche și uzată, inhala mirosul mărfii proaspăt sosite, o așeza pe rafturi și strângea în cutii acele încălțări care nu reușiseră să fie vândute pe parcursul întregului an.
Printre astfel de încălțări, pe care nimeni nu le cumpărase de mulți ani, trăia un pâslar singuratic. Oricât și-ar fi strâns vânzătorul puterile ca să-l arunce, nu reușea niciodată.
Pâslarul era bătrân, pe alocuri uzat și, pe deasupra, era unul singur. Vânzătorul nu-și amintea unde dispăruse cel de-al doilea. Dar era ceva familiar, cald și confortabil în acest pâslar și nu avea inima să-l trimită la gunoi.
Pâslarului îi era singur și trist. Nu-și putea imagina cum e să fii purtat în picioarele cuiva, ca să-l încălzească în zilele geroase de iarnă. Pâslărașul stătea cel mai departe pe raft, în spatele unui morman de alte încălțări, frumoase și comode. Nimeni, în atâția ani, nu-l probase măcar.
Noaptea, după ce bunul vânzător își punea geaca și, sorbind din ceaiul tare și aromat, închidea boutique-ul, pâslarul suferea cel mai tare. Perechile elegante de pe vitrină începeau să-l tachineze.
Ce vechi, prăfuit și neatrăgător ești! ― spuneau sandalele comode, care fuseseră expuse abia în ziua aceea.
Da, singuratic și inutil! ― erau de acord pantofii cu cataramă sclipitoare, în formă de floare.
Nu înțelegem de ce te ține stăpânul aici! Te va roade molia curând și am putea pățit cu toții! ― se revoltau adidașii cu șireturi galben-strident.
Pâslarul nu le putea răspunde nimic. Nici el nu înțelegea de ce îl păstra stăpânul boutique-ului pe raft. Privea în tăcere pe fereastră, unde lumina slab luna, visând că, într-o zi, va deveni de folos cuiva.
Săptămânile treceau, nopțile se succedau zilelor. Verile calde se terminaseră și venise toamna. Au fost aduse încălțări noi, care își găseau locul printre puținele rafturi din boutique. Clienții deveneau tot mai numeroși. Oamenii veneau în familie, alegând încălțări pentru toamnă și iarnă, cumpărând modele de vară la reducere de sezon.
O pereche de adidași cu șireturi galben-strident a fost luată de un băiat într-o geacă la fel de galben-strident. După el, o tânără mămică a cumpărat sandale comode pentru fiul ei cel mic, care anul acesta mergea pentru prima dată la grădiniță.
Câteva săptămâni mai târziu, un tată cu aspect sever și barbă deasă a cumpărat pentru fiica lui chiar pantofii aceia cu cataramă sclipitoare, în formă de floare.
Doar pâslarul nostru, stând singur pe raftul cel mai îndepărtat, privea cu tristețe cum sunt luate repede și abil încălțările din vitrine. Pe tot parcursul acesta, nimeni nu se uitase măcar o dată la el.
Într-o seară târzie de iarnă, geroasă, vânzătorul, punându-și peste pulover albastru, pe care i-l dăruise soția de Anul Nou, un vechi tulup, căuta cheia ca să închidă ușa. Deodată, în bătaia vântului și a viscolului, cineva bătu în geam. În câteva clipe, în ușă a intrat un bunic micuț, într-un palton înzăpezit, cu blană groasă. Avea nasul roșu ca un roșie. Frecându-și palmele ca să se încălzească, s-a adresat vânzătorului:
Bună seara, dragul meu. Ce ger e azi, parcă îmi înțeapă ochii. Vremea chiar s-a înrăutățit. Aș vrea să-mi cumpăr niște încălțări, am nevoie urgentă. Am o problemă mare.
Bunul vânzător, care tocmai se pregătea să plece acasă, nu a refuzat bătrânelul:
Desigur, vă ajut cu plăcere. Aici am de toate. Gusturile sunt diferite, după cum se spune. Ce s-a întâmplat, bunicule?
Bunicul, zâmbind cu toată gura lui fără dinți și privind cizmele, a început să povestească:
Ei, câinele meu, Luiza, cea de curte. Nu o să crezi, dragul meu, a rupt un pâslar stâng. Nu știu dacă era flămândă sau așa se joacă ea. Dar acum e o gaură mare. Uite, cât pumnul meu. Și pâslarii erau comozi, calzi. În ei nu mi-era frică să umblu prin zăpadă și să dau zăpada de pe acoperiș. Vreau să-mi cumpăr unii noi, să-mi încălzească picioarele bătrâne.
Vânzătorul i-a propus imediat bătrânului mai mulți pâslari. Lungi și mai scurți, și din pâslă, și din lână de oaie. Bătrânul a privit, a probat, i-a întors în mâini și chiar a mirosit unii dintre ei. În cele din urmă, a ales pâslarii lungi până la genunchi, din lână de cămilă. Vânzătorul a spus prețul. Pâslarii erau foarte buni, dar bătrânului nu i-au fost la îndemână. Prea scumpi.
Dezamăgit, bunicul a hotărât să nu-l rețină pe dragul vânzător și să plece repede acasă, urmând ca mâine să încerce să găsească pâslari mai ieftini. Punându-și căciula, bătrânul s-a îndreptat spre ușă. Dar deodată, stăpânului boutique-ului i-a venit o idee. Și-a amintit de pâslarul acela care de câțiva ani prăfuia pe rafturile magazinului său.
Stați! Știu cum vă pot ajuta!
Bătrânul s-a oprit în loc. În ochii lui a strălucit speranța, amestecată cu o nedumerire evidentă din cauza strigătului neașteptat al bunului vânzător. Bunicul s-a întors, dar vânzătorul nu mai era după tejghea. Gazda bună, stând pe un scaun de lemn, cu genunchii tremurând, cerceta printre rafturi, suflând praful.
A încercat să ajungă din colțul cel mai îndepărtat la pâslarul acela singuratic. Întinzându-și mâna, l-a apucat de vârf și a coborât iute de pe scaun. A luat o cârpă uscată, a șters pâslarul, l-a întors în mâini de câteva ori, asigurându-se că este întreg, și i l-a întins bunicului.
Poftiți! Stătea la mine de câțiva ani. Unde s-a dus al doilea, nu îmi amintesc, dar nu am avut inima să-l arunc. Credeam că o să-mi folosească, și iată că a apărut ocazia.
Bătrânul a privit cu atenție pâslarul. Pe față i s-a așternut bucuria. Era un pâslar la fel ca cel pe care îl rupsese câinele Luiza. Bunicul, cu o mână tremurândă și zbârcită, i-a întins vânzătorului câțiva bani, dar acesta a clătinat din cap:
Nu, scuzați-mă. Pentru el nu vreau bani de la dumneavoastră.
Dar bătrânul a insistat. Acest pâslar, deși nu valora nici un ban, s-a încrustat în inima bătrânului din primele clipe.
Pâslărașul, pentru prima dată după mulți ani de singurătate, a ajuns în mâini calde și grijulii. Sufletul nostru pâslar a jubilat. A devenit de folos și drag inimii. În asta constă adevărata fericire ― să fii de folos cuiva.
