Erau odată Mama Natură și cele patru fiice ale ei: Vara, Toamna, Iarna și Primăvara.
Primăvara era cea mai mică dintre surori, cea mai veselă și frumoasă. Rochia ei era cusută din frunzișuri tinere și verzi și din flori fragede. Cu venirea ei, totul se trezea: copacii, păsările, animalele. Viața începea să clocotească.
Dar unui vrăjitor rău Primăvara nu-i plăcea. El iubea surorile ei: Vara fierbinte, Toamna aurie și Iarna zăpezită. Vrăjitorul hotărî să prindă vestitorii Primăverii — privighetoarea, ca să se rătăcească și să nu vină în locul Iernii.
Începu magul să-și facă o cușcă de gheață pentru privighetoare, și după ce o termină, se duse s-o prindă.
Devreme dimineață, privighetoara zbură din cuibul cald ca să cânte o cântec sonor și să trezească soarele clar, să cheme Primăvara.
Vrăjitorul o apucă pe cântăreață și o băgă în cușcă. Fără să audă privighetoara, soarele nu ieși de după nori și nu-și aruncă razele pe pământ. Și Primăvara nici nu se trezise.
Dar cât de mult așteptau copiii Primăvara! Toți erau obosiți de Iarnă, foarte le-ar fi plăcut căldura și verdele.
Copiii înțeleseră că privighetoara nu cântă din vreun motiv, și de aceea Primăvara nu venea în vizită la oameni. Copiii strigară după un Meșter să le facă fluiere pe care să poată cânta cântecul privighetorii.
Acest Meșter iubea foarte mult Primăvara și, fără să se gândească, făcu fluiere minunate. Copiii începură să cânte, soarele auzi melodia cunoscută și ieși de după norii.
Veni Primăvara! Zăpada începu să se topească, pârâiele curgeau. Razele soarelui cald ajunseră și până la locuința vrăjitorului. Cușca de gheață se topì, și privighetoara zbură în libertate. Iar vrăjitorul nu l-a mai văzut nimeni niciodată.
