Ioana în vizită la bunica
Ilinca și Ionuț întind mâinile și strigă în cor:
Ioana, ajută-ne! Ioana, salvează-ne!
Băiatul și fata stau în mlaștină, noroiul i-a cuprins deja până la genunchi, iar acum sunt până la brâu în tinoasa întunecată și groasă. În câteva clipe se văd doar fețele lor, îndreptate spre cerul cenușiu. Nu mai pot striga, doar mișcă fără sunet buzele. Dar strigătul lor îi răsună totuși în capul Ioanei. Mlaștina i-a înghițit, două bule mari au apărut și au spart, iar suprafața a rămas netedă, de parcă nu ar fi fost nimic!
Ioana s-a trezit îngrozită. Afară strălucește luna plină, un vânticel străbate geamul întredeschis și mișcă ușor perdeaua. Totul este liniștit. Dar Ioanei îi este frică, pentru că Ilinca și Ionuț îi apar în vis aproape în fiecare noapte! Când îi ia un uragan, când îi înghite un vârtej din râu, când îi lovește un tsunami, iar azi a visat mlaștina… Ioana se teme să se culce, a slăbit din cauza lipsei de somn.
Mama și tata sunt îngrijorați pentru fiica lor. Mama a hotărât s-o ducă la medic, dar Ioana a cerut să meargă în vizită la bunica. Acolo se va face bine sigur și totul va fi în regulă!
Ioana nu le-a povestit părinților despre călătoria ei în Pădurea Fermecată, dar bunica știa totul și, după cum spera Ioana, ar putea s-o ajute.
După micul dejun au început să se pregătească de drum. Ioana a luat toate lucrurile pe care le avusese cu ea când căuta în Pădurea Fermecată leacul pentru mama. Vesta galbenă cu glugă, rucsacul împletit de bunicul din nuiele tăiate în ziua echinocțiului de primăvară, un săculeț cu pământ de sub tufa de coacăze, un șervet alb, o brățară cu o potcoavă mică, primită de la ponei Bujor, și sticluța de la medicamentul mamei.
Tata a scos mașina din garaj, lucrurile au fost puse în portbagaj și au plecat la bunica, în satul vecin.
Bunica îi aștepta deja pe fiica și familia ei. Ioana a îmbrățișat-o pe bunica și a fugit imediat la Bujor. Ponei a întâmpinat-o cu un nechezat vesel. Desigur, în buzunarul rochiei Ioanei erau câteva bucăți de zahăr cubic, pentru că Bujor era un mic dulceag. Fata i-a întins palma cu zahăr, apoi l-a îmbrățișat de gât și l-a mângâiat. Pe raftul de lângă boxă era o perie, Ioana a luat-o și a început să-i pieptene coama. Atunci a venit bunica și a spus:
Ioana, hai să bem ceai, apoi părinții pleacă acasă și poți să-l vizitezi din nou pe Bujor.
Ioana l-a sărutat pe ponei pe frunte și a plecat cu bunica.
Părinții s-au odihnit după drum, la un ceainic aburind cu ceai aromat și cu plăcinte cu brânză făcute de bunica, apoi au plecat.
Ioana, spune-mi, ce s-a întâmplat? Ești atât de tristă și palidă. De ce ai refuzat să mergi la medic?
Bunico, nu sunt bolnavă. În fiecare noapte visez-o pe Ilinca și pe Ionuț, mor și înainte de asta mă roagă să-i ajut. Îți amintești, sunt copiii din Pădurea Fermecată. Mi-e deja frică să mă culc. Vreau să-i ajut, doar că nu știu cum”, a spus fata cu amărăciune.
Bunica a îmbrățișat-o pe nepoata ei și a spus:
Acum mergem la prietena mea, o cheamă Ana-Maria-Rozalia. Așa să te adresezi la ea, pentru că-i place când o strigi cu numele întreg. Doar nu-i spune „mătușă” sau „bunică”, ci pe nume. Ea mi-a spus cum să-ți salvezi mama. Bunicul ei a fost și el copil în Pădurea Fermecată și a reușit să se întoarcă.
Și mama lui s-a îmbolnăvit?
Nu, el a ajuns acolo din întâmplare, s-a rătăcit în pădure când culegea ciuperci.
Ana-Maria-Rozalia s-a bucurat mult de vizitatoare. După ce s-a cunoscut cu Ioana, au mers în bucătăria confortabilă să bea cacao. Acolo Ioana i-a povestit totul: și despre Pădurea Fermecată, și despre Ilinca și Ionuț.
Am o carte veche, mi-a rămas moștenire de la bunicul. El spunea că în ea se găsește tot ce poate fi nevoie într-o situație grea, spuse Ana-Maria-Rozalia gânditoare, dar nu o pot deschide, pentru că este încuiată cu trei nasturi de argint. Poate că acum se va deschide.
A adus din dormitor o carte mare și grea. Colțurile copertei erau ornate cu aplicații de argint în formă de dantelă. Cartea era închisă cu trei nasturi pătrați, ca la o cojocă.
Abia și-a pus Ana-Maria-Rozalia cartea pe masă, când aceasta s-a deschis cu un foșnet. Ca și cum o mână invizibilă ar fi întors câteva pagini, iar pe o foaie au început să apară rânduri scrise cu o caligrafie uniformă:
„Există o Pădure Fermecată.
Acolo poate intra un copil.
Din ea se poate ieși doar până la apusul soarelui.
Dacă nu ieși până la apus, vei deveni păpușă.
Dacă vrăjitoarea vrea, poate transforma păpușa în om viu, ziua.
Iar dacă cineva vrea să ajute păpușile să iasă din pădure, vrăjile se vor risipi.
Dacă nu ieși din pădure în doi ani, vei rămâne păpușă PENTRU TOTDEAUNA!”
Ioana, poți să intri din nou în Pădurea Fermecată și să-i ajuți pe copii, a spus Ana-Maria-Rozalia cu încredere. Ești singura copilă de aici, iar cartea s-a deschis tocmai pentru tine!
Foaia din carte s-a întors cu un foșnet și toți au citit rândurile noi:
„Ioana, ieși afară. Cine va veni primul la tine, acela va fi ajutorul tău. Ia tot ce ai avut cu tine data trecută și mâine, în zori, mergi în Râpa Putredă”.
Cartea s-a închis și s-a încheiat pe toți cei trei nasturi de argint. Toți s-au privit, iar Ioanei i-a trecut un fior pe spate. Bunica și-a îmbrățișat nepoata și a spus:
Nu te teme, Ioana! Ești mică, dar foarte curajoasă, ai reușit să-ți ajuți mama, vei reuși să-i ajuți și pe copii. Eu și Ana-Maria-Rozalia te vom aștepta!
Da, dragă, a adăugat Ana-Maria-Rozalia, nu există altă ieșire. Visele astea te vor chinui tot timpul. Iar vrăjitoarea din Pădurea Fermecată nu e rea, nu te va împiedica, asta nu scrie în carte. Și să știi că, dacă cineva te așteaptă, îți va reuși totul!
Ioanei nu-i rămânea decât să plece și să aștepte ajutorul. Fata a hotărât că va merge singură. Iar bunicile s-au apucat să pregătească plăcinte cu rubarbă, pentru că în prima călătorie a Ioanei în Pădurea Fermecată acestea stăteau în rucsac.
Fata a ieșit în curte, a trecut prin curtea îngrijită a Anei-Maria-Rozalia, unde creșteau minunate gloxinii de toate culorile, și a deschis poarta. Deodată, a alergat spre ea un câine: un mic pudel maro, foarte slab și pufos. Câinele a lătrat tare și s-a aruncat spre Ioana, aproape doborând-o. Pe stradă nu mai era nimeni…
La lătrat au ieșit ambele bunici, dar pudelul nu avea de gând să o muște pe Ioana. S-a culcat la picioarele ei și se uita cu ochi plini de devotament.
Deci despre acest ajutor era scris în carte! a exclamat uimită Ana-Maria-Rozalia. Este câinele de pe strada vecină, avea doi stăpâni, gemenii Ilinca și Antonel. Vai, ei au dispărut anul trecut: au plecat în pădure după coacăze roșii și nu i-a mai văzut nimeni! Doar câinele s-a întors, urla și tot alerga spre Râpa Putredă. Părinții copiilor au chemat salvatorii, a venit și un câine de serviciu cu un polițist, dar nu i-au găsit. Mama lor stă de atunci zile întregi la fereastră, așteaptă și nu vorbește cu nimeni.
Și gemenii ăia sunt roșcați? a întrebat Ioana.
Da, roșcați. Probabil că ei te roagă să-i ajuți să se întoarcă acasă. Apropo, câinele se numește Daffy.
Abia a rostit Ana-Maria-Rozalia numele câinelui, că acesta a sărit în sus și a început să dea din coadă cu putere.
Vino aici, Daffy, a chemat-o Ana-Maria-Rozalia, te hrănesc, probabil ți-e foame.
Bunica Ioanei s-a apucat de plăcinte, iar fata și Ana-Maria-Rozalia au hrănit câinele, apoi l-au spălat și l-au pieptănat. În cele din urmă l-au și tuns. Daffy a devenit o frumusețe, bun de expoziție. Dar deja în zori, Ioana și câinele urmau să plece în Pădurea Fermecată. Când plăcintele cu rubarbă au fost gata, bunica, la fel ca data trecută, a pus trei bucăți în rucsacul Ioanei.
Daffy a plecat cu Ioana și cu bunica ei. Fetei i s-au făcut toată noaptea visuri ciudate, pe care nu și le putea aminti, dar știa sigur că a trebuit să fugă și să se ascundă de cineva.
De îndată ce bunica a trezit-o pe Ioana, aceasta a fugit în șură să-și ia rămas bun de la Bujor. Ponei a întâmpinat-o cu un nechezat liniștit, fata l-a îmbrățișat de gât, lacrimile i-au căzut pe pielea catifelată, iar atunci ceva a lovit podeaua cu un sunet melodios. Era un mic clopoțel de argint. Ioana l-a pus în rucsac, căci Bujor nu dăruia cadouri degeaba.
Mulțumesc, Bujor, a șoptit Ioana și l-a sărutat pe frunte, ei, pa! Mă duc din nou în Pădurea Fermecată.
Fata a fugit, ștergându-și lacrimile.
Odată cu primele raze ale soarelui, bunica cu Ioana, Ana-Maria-Rozalia și Daffy stăteau lângă Râpa Putredă.
Râpa Putredă
Nimeni nu știa de ce i se spunea râpei Putredă. Acolo nu creștea nimic, iar apa nu curgea nici chiar în ploile puternice, doar subțiri spirale de ceață se învârteau pe fund. Râpa nu era lungă, avea doar vreo o sută de metri, iar la ambele capete era pădurea obișnuită. Cât de largă era Râpa Putredă, nu știa nimeni, partea opusă nu se vedea, acolo începea o ceață deasă. La marginea râpei nu se putea ajunge, de parcă în fața ei ar fi fost un perete invizibil.
Ioana, bunica ei, Ana-Maria-Rozalia și Daffy au ieșit pe poiana de după sat și s-au oprit în fața Râpei Putrede.
Ioana, cum vei ajunge pe partea cealaltă? Aici nici măcar nu există o punte! a exclamat bunica.
Cum nu? Uite, un pod nou cu balustrade de dantelă și deasupra lui un arc de curcubeu! a răspuns fata.
Bunica și Ana-Maria-Rozalia s-au privit, ele nu vedeau niciun pod…
Daffy a alergat curajos spre punte, apoi s-a întors la Ioana, a apucat marginea rochiei ei și a tras-o spre Râpa Putredă. Arcul de curcubeu de deasupra podului a început să pălească. Ioana s-a speriat că va dispărea și că nu va mai putea ajunge în Pădurea Fermecată. A alergat după Daffy și a strigat din mers:
Duceți-vă acasă! Dacă mă întorc, vin imediat la tine, bunico!
Cele două prietene vechi au văzut cum fata, împreună cu câinele, s-au apropiat de peretele invizibil care despărțea realitatea de Râpa Putredă și au fost parcă trase de o forță nevăzută. Aerul s-a cutremurat, ca în căldura mare, apoi undele s-au arcuit, iar două siluete mici au plutit peste râpă și au dispărut.
Iar Ioana și Daffy, fără să vadă vreun obstacol, au pășit pur și simplu pe podul proaspăt șlefuit și în câțiva metri s-au trezit de cealaltă parte a Râpei Putrede.
Pădurea Fermecată
Imediat ce fata și câinele au trecut râpa, au văzut un ochi uriaș. În fața lor nu era nici pădure, nici câmp, nimic, doar un ochi. Era de un negru atât de adânc, încât părea o singură pupilă. Ochiul a început să se mărească și, în același timp, să se îndepărteze tot mai mult. Lui Daffy i s-a ridicat părul în spate, a mârâit și s-a lipit de picioarele fetei. Ioanei i s-au făcut fiori pe piele.
Atunci vântul i-a ridicat pe Ioana și pe Daffy și, învârtindu-i ca pe frunzele căzute, i-a dus spre pupila neagră. Ioana a prins din zbor laba din față a pudelului, l-a strâns lângă ea, și-a închis ochii de frică și amândoi au intrat în „gaura neagră”.
O forță invizibilă a coborât fata și câinele blând. Sub picioare era pământ tare. Ioana a deschis ochii și a văzut o casă cioplită, acoperită cu iederă, cu un turn, iar pe turn era un cocoș de tablă. Cocoșul părea adevărat, cu o coadă strălucitoare și multicoloră. A suflat o adiere ușoară, cocoșul s-a zbârlit și a strigat mândru „Cucurigu!”. Din casă a ieșit vrăjitoarea, având pe umeri un șal lila din dantelă.
Bună, Ioana, te aștept de mult! Și ai venit cu Daffy, salut și ție! Ce frumoasă ai devenit, păcat că nu te trimitem la expoziția de câini, a spus vrăjitoarea zâmbind.
Bună ziua! a răspuns Ioana, iar Daffy a lătrat un salut.
Ce stați așa? a întrebat vrăjitoarea. Timpul trece, până la apusul soarelui trebuie să-i salvați pe frate și pe sora voastră și să ajungeți și voi acasă! Așa că intrați. Ioana, e timpul pentru ceai. Sarcina o vei afla în vis.
Nu aveai ce face. Ioana s-a spălat după drum și s-a așezat la masa rotundă, acoperită cu o față de masă lila din dantelă. Pe ea erau ceainicul, dulceața și covrigei aromați. Vrăjitoarea a turnat ceai într-o ceașcă acoperită cu sidef. După prima înghițitură, ochii Ioanei au început să i se închidă, iar bătrâna a ajutat-o să ajungă până la canapea. O pernă moale de puf a primit capul obosit al Ioanei.
Primul vis al Ioanei
Mă văd ca un bătrânel: barbă albă, ochelari groși. Merg cu un baston pe trotuar. Este foarte cald, dar eu port palton. Mă doare tare piciorul. Merg șchiopătând și mă sprijin în baston. Chiar în fața mea s-a ridicat o clădire mare, rotundă și de sticlă, din ea iese în fugă o tânără, îmi face cu mâna și strigă:
Vă așteptăm, repede!
Pe cine așteptați? întreb eu, complet năucit.
Cum, pe cine? Vocea tinerei s-a ridicat de indignare la un ton neobișnuit de înalt. Dumneavoastră sunteți președintele juriului!
Juriul?! Ochelarii mi s-au ridicat de uimire pe frunte.
Da, și trebuie să alegeți cel mai frumos pudel de la expoziție.
Eu, șchiopătând, mă grăbesc după tânără. O sală mare și rotundă, de-a lungul ei sunt piedestaluri, iar pe ele stau pudeli maro de pluș, absolut identici. Cum să găsești cel mai frumos câine?
Mă uit atent la fiecare. Poate că Daffy îmi va da un semn. Dar jucăriile nu știu nici să scâncească, nici să latre, nici să clipească… Iar tânăra merge lângă mine și tot bâzâie:
Trebuie repede, altfel visul se termină curând!
Și deodată, de la urechea unei jucării a curs o picătură de sânge! Când o ajutam pe Ana-Maria-Rozalia să-l tundă pe Daffy, am tăiat din neatenție vârful urechii.
Acesta este câinele care va câștiga expoziția noastră, a spus tare, în toată sala, sau mai bine zis, am spus eu.
Jucăria a prins viață, a sărit de pe piedestal pe podea, mi-a lins mâna, și atunci m-am trezit.
La vrăjitoare
Ioana stă din nou în fața casei vrăjitoarei, cocoșul-girovetă a văzut fata, s-a zbârlit și a strigat mândru „Cucurigu!”. Din casă a ieșit vrăjitoarea, având pe umeri un șal lila din dantelă.
Bravo, Ioana! Dacă nu l-ai fi recunoscut pe Daffy, ar fi rămas pentru totdeauna o jucărie de pluș. Acum ai o nouă sarcină: trebuie să crești un tufiș de rubarbă, hai în grădina mea.
Vrăjitoarea a intrat în spatele casei, Ioana și Daffy au mers după ea. În grădină creșteau plante ciudate. Iată un strat cu vânătoare de insecte: două palme de copil pe o tulpină subțire și verde, pe fiecare câte șapte degete cu unghii lungi și roz. Palmele bat mereu din mâini și prind muștele care se învârt în jurul plantei. Ioana, trecând pe lângă ele, a simțit miros de miere și ananas și i-a fost clar de ce muștele zboară spre pieirea lor.
Iar iată un strat cu plante asemănătoare cobrelor. Au glugi foarte frumoase, sclipitoare, pe care vrăbiile umblă printre ele și scot omizi din glugi. Uneori planta-cobră îmbrățișează vrăbiuța cu gluga ei, drept mulțumire.
Iată și un strat în jurul unei fântâni mici, care seamănă cu un pulverizator. Din ea un mecanism invizibil scoate un nor parfumat. Pe fiecare plantă sunt trei tulpini care se termină cu flori ce seamănă cu capul unui om cu nas mare și păr lung. Nasurile adulmecă și, dacă mirosul le place, perii devin colorați, iar dacă nu, devin cenușii. Capetele nemulțumite încep să se îmbrâncească cu cele mulțumite și scot tot felul de piuituri. Deasupra stratului există un zgomot permanent.
Ioana s-a oprit în fața fântânii-pulverizator, dar vrăjitoarea, fără să se întoarcă, i-a strigat:
Timpul trece!
Mai departe, Ioana a mers după vrăjitoare fără să se uite în jur. Dar în grădină era ce privi! Toți s-au oprit lângă un strat rotund, săpat și gol.
Aici trebuie să crești rubarbă! a spus vrăjitoarea și a dispărut.
Ioana a privit descumpănită prin grădină. Nu era nimic în jur, nici măcar un plic cu semințe.
Cu ce aș putea măcar să nivelez pământul din strat? a întrebat fata, mai mult pentru sine.
În rucsacul ei, împletit din nuiele, ceva a sunat melodios. Ioana și-a amintit de clopoțelul primit de la Bujor. Și chiar în acel moment, de nicăieri, au apărut niște greble mici.
Bujor, mulțumesc mult!
Ioana a nivelat stratul. A scos din rucsac clopoțelul, l-a scuturat și a spus:
Acum îmi trebuie o lopată, să fac o groapă!
Hop, și lopata a apărut lângă strat.
Bujor, mulțumesc!
Ioana a făcut o groapă în mijloc. A scuturat din nou clopoțelul și a spus:
Și acum îmi trebuie semințe!
Dar nu a apărut nimic. Și dacă îl scutur de două ori? Dar clopoțelul nu a mai scos niciun sunet melodios…
Ioana s-a speriat: cum va îndeplini sarcina acum? Daffy a sărit și și-a băgat nasul în rucsac. Apoi a mai sărit o dată și a lătrat tare.
Daffy, chiar crezi că trebuie să pun în groapă o plăcintă cu rubarbă? a întrebat Ioana.
Câinele i-a lins mâna. Ei bine, trebuie să încerci, cu atât mai mult cu cât nu-i venea nicio altă idee. Ioana a scos o plăcintă și a îngropat-o în centrul stratului, apoi a scos din rucsac sticluța cu apă de izvor și a udat. Apa din sticluță nu a scăzut deloc, dar din pământ au apărut întâi bobocii roșii, apoi lăstari roz-verzi, iar acum deja mari frunze verzi pe tulpini suculente, iar apoi tulpini groase cu inflorescențe albe și pufoase. Din senin au venit albinele și au bâzâit vesele deasupra florilor de rubarbă.
Mulțumesc, Ioana, ai crescut în grădina mea o rubarbă fermecată. Ține minte: fermecată! Acum e timpul să ne întoarcem la masă, a spus vrăjitoarea. A apărut exact în același loc de unde dispăruse.
Mi-a fost furat colțul dragonului, pe care mi l-ai adus data trecută, trebuie să-l găsești, a dat vrăjitoarea o nouă sarcină.
Ioana și-a spălat mâinile și s-a așezat la masa rotundă, acoperită cu fața de masă lila din dantelă. Pe ea erau ceainicul, dulceața și covrigeii aromați. Vrăjitoarea a turnat ceai într-o ceașcă acoperită cu sidef. După prima înghițitură, ochii Ioanei au început să i se închidă, iar bătrâna a ajutat-o să ajungă la canapea. Perna moale de puf a primit din nou capul obosit al Ioanei.
Al doilea vis al Ioanei
Nu știu cine sunt. Văd foarte prost. E o zi caldă și strălucitoare, dar mi-e neplăcut, vreau să mă ascund. Ca printr-o pânză încerc să-mi privesc mâinile, dar par mai degrabă niște lopeți cu gheare lungi, iar eu nu am piele goală, ci o blană neagră! Aud un bătut de aripi și înțeleg că trebuie să fug. Cineva vânează după mine! Lângă mine este o gaură, miroase puternic a pământ umed. Corpul meu este stângaci, dar cad repede în gaură, și doar o gheară ascuțită îmi zgârie ușor blana.
Sunt sub pământ, și aceasta este casa mea! Trebuie să găsesc colțul dragonului, unde poate fi aici?! Sunt multe tuneluri, toate se termină în magazii. Mă tot strecor pe coridoarele lungi: uite, aici e fundătură, miroase tare a viermi de ploaie uscați. Aceasta este provizia pentru iarnă. Trebuie să găsesc alt tunel.
Tunelul acesta s-a terminat într-o cameră mică, acoperită cu frunze de toamnă. Este dormitorul meu. Mă întorc și găsesc după miros încă o trecere.
Târâi mult pe ea și deodată simt un miros străin: în față este cineva necunoscut. Aici tunelul se termină și eu cad în gol. Pe spate mă mâncărime tare, un zgomot și o durere insuportabile.
Și deodată nu mai zbor doar cu capul în jos, ci zbor, bătând din aripi. Lumina mă orbește și văd o vale uriașă, scăldată în soare, iar în centru, un munte negru, asemănător cu un colț de dragon.
Planez în curenții de aer. Cât de frumos e să fii pasăre! O senzație incredibilă de ușurință și libertate! Deodată aud sunetul clopoțelului, mi-a amintit de sarcina vrăjitoarei. Trebuie să mă grăbesc!
Mă apropii de munte, și iată-mă deasupra lui. Cu cât cobor mai jos, cu atât muntele pare mai mic. Deodată din pământ apar tulpini lungi și elastice, cu palme uriașe. Pe ele sunt câte șapte degete cu gheare roz, încearcă să mă prindă ca pe o muscă.
Când palmele se depărtează pentru o nouă bătaie, între ele atârnă fire de mucilag gri-maro-zmeuriu. Printr-o minune reușesc să evit îmbrățișările lor lipicioase. Și iată că pot apuca colțul cu ghearele. Plantele-vânătoare, scăpând prada, au dispărut. Dar colțul nu cedează, stă ferm înfipt în pământ!
Bujor, ajută-mă, te rog! strig eu.
Și atunci colțul s-a clătinat în pământ, ca un dinte de lapte, l-am prins și am început să zbor.
La vrăjitoare
Ioana stă din nou în fața casei vrăjitoarei, cu colțul dragonului în mâini, iar cucuvaia-girovetă s-a trezit și a bombănit „Hu-hu-hu”. Din casă a ieșit vrăjitoarea, având pe umeri un șal lila din dantelă.
Mulțumesc, Ioana, că mi-ai adus colțul dragonului. Acum trebuie să-i aduci pe Ilinca și pe Ionuț acasă. Intră.
Daffy, de îndată ce a văzut-o pe Ioana, a alergat spre ea cu un lătrat vesel, și-a pus labele din față pe pieptul fetei și i-a lins obrazul.
Daffy, ce bucuroasă sunt să te văd!
Toți au intrat în salon. Masa cu ceainicul și canapeaua cu perna au dispărut. Pe peretele unde nu fusese nicio ușă a apărut o ușă înaltă, cu două canaturi.
„Biblioteca”, și-a dat seama Ioana. Acolo, în dulap, stau păpuși. Ușa s-a deschis cu zgomot, iar vrăjitoarea a spus:
Ioana, intră. Timpul a rămas puțin, soarele va apune curând. Dacă reușești, nu ne vom mai vedea niciodată. Ca să știi, la revedere!
Și dacă nu reușesc? a întrebat fata, tremurând.
Vrăjitoarea a ridicat din umeri și nu a răspuns nimic.
În bibliotecă
Ioana, iar după ea și Daffy, au intrat pe ușile deschise cu ospitalitate. Acestea s-au închis cu zgomot. De nicăieri, cu un sunet asurzitor, a căzut o zăvorâtoare grea, pe care s-a pus un lacăt uriaș. Nu mai există cale de întoarcere!
Dacă nu te întorci cu Ilinca și Ionuț acasă până la apusul soarelui, locul tău pe raftul din dulap te așteaptă! a răsunat vocea tunătoare a vrăjitoarei.
În bibliotecă s-a ridicat un nor de praf și deodată s-a făcut întuneric, ca atunci când apune soarele. Ioanei i s-a întunecat vederea, iar lacrimile i s-au adunat în ochi. Dar nu e timp de plâns, trebuie să facă ceva.
Daffy i-a lins mâna fetei și a fugit înainte, invitând-o să o urmeze. Brățara cu potcoava mică, cadoul lui Bujor, a strălucit în amurg, iar Ioanei i s-a luat o piatră de pe inimă.
Rânduri de dulapuri se ridicau în fața călătorilor. Și deodată pe unul dintre ele a apărut o inscripție de foc: „Ioana”. Abia a deschis fata ușile, că acesta a început să ardă. Pe raft stătea o cutie singuratică, acoperită cu praf, iar focul trecuse deja pe raft. Ioana, fără să stea pe gânduri, a apucat cutia, flacăra s-a aprins alb, iar din dulap a rămas o grămadă de cenușă, care a dispărut și ea după o clipă.
Cutia era sculptată, din lemn de cireș, și mirosea foarte plăcut. Ioana a deschis-o: pe catifeaua verde smarald stăteau un nasture de sidef de la Păpușa Vorbăreață și o săgeată mică de pirat.
Ce să fac cu ele? a șoptit Ioana. Cum mă vor ajuta?
Iar Daffy o chema deja pe fată, lătrând tare lângă un alt dulap. Ioana a pus nasturele și săgeata de pirat în buzunarul vestei galbene, iar cutia în rucsac.
S-a apropiat de dulapul lângă care Daffy nu înceta să latre și l-a deschis. Pe singurul raft stăteau două păpuși, Ilinca și Ionuț. S-a auzit un pocnet, tot dulapul s-a acoperit cu crăpături, ca și cum s-ar fi acoperit cu craclure. Ioana a apucat păpușile de pe raft, iar dulapul s-a transformat în pulbere, care într-o clipă a dispărut și ea.
Deodată păpușile au căzut din mâinile Ioanei, au lovit podeaua cu zgomot înfiorător și s-au transformat în Ilinca și Ionuț! Copiii s-au îmbrățișat și au plâns, iar Daffy alerga în jurul lor, lătrând tare.
Un bufniță a huhurit, iar în fața ochilor copiilor uimiți au apărut un ceas, care pluteau în aer. Pe cadran, care-și schimba mereu forma, de la cerc la oval și invers, sus, la ora 12, era desenat un soare roz, la ora 3 un soare galben, la ora 6 un soare purpuriu, iar la ora 9 o lună.
Acul minutar, ieșind uneori din oval, se mișca vertiginos pe cerc, iar acul orar se apropia de soarele purpuriu. Timpul trecea fără milă…
Atunci brățara s-a desfăcut și a căzut de pe mâna Ioanei. S-a transformat într-un arc. Fata a scos săgeata de pirat din buzunar. Băiatul a luat-o, a tras coarda arcului și a aruncat-o spre ceas. A nimerit exact acul minutar, care a tremurat, s-a oprit, ca și cum s-ar fi gândit ce să facă, apoi a tresărit și a început să se miște încet înapoi. Atunci și acul orar s-a oprit. Copiii au oftat ușurați. Brățara cu potcoava s-a pus din nou pe mâna Ioanei. Nu era timp de vorbă, trebuia să se grăbească!
Ioana și-a scos rucsacul, în el erau două plăcinte cu rubarbă. A dat o jumătate de plăcintă Ilincăi, cealaltă jumătate lui Ionuț, iar cealaltă plăcintă a împărțit-o între ea și Daffy. Copiii au simțit un val neobișnuit de energie, ca și cum ar fi băut un elixir magic!
Din buzunarul Ioanei a căzut nasturele de sidef, care s-a rostogolit sub dulapul plin de cărți. Daffy s-a aruncat după nasture și l-a prins în ultimul moment cu dinții. Și atunci toți au înlemnit de frică: de sub dulap a apărut un șarpe. Cum se putea ascunde acolo? Creștea din ce în ce mai mult și ajunse până la tavan. Era o cobră, își umfla gluga mare și colorată și, aplecându-se, se uita în ochii Ioanei.
Daffy, de uimire, a deschis gura, iar nasturele a căzut pe podea. A început să crească, marginile i s-au îndoit, și s-a transformat într-un castronel de sidef.
Din nou a huhurit bufnița, copiii s-au uitat la ceasul ce plutea în aer. Acul minutar s-a oprit, a tremurat și a fugit repede în sens invers, apropiind apusul soarelui. Ioana s-a apropiat de cobră și i-a mângâiat pielea netedă și caldă. S-a gândit la grădina vrăjitoarei, unde plantele-cobră erau foarte bune cu vrăbiile, și a spus:
Ajută-ne să ajungem acasă, te rog!
Apă, a șuierat șarpele.
Ioana a scos din rucsac sticluța cu apă de izvor și a turnat apa în castronelul de sidef. Până când castronelul nu s-a umplut, apa tot curgea din sticluța mică. Cobra a băut apă de izvor și a spus:
Stați toți în cerc strâns. Băiatul să ia câinele în brațe.
Copiii au făcut așa. Cobra i-a acoperit cu gluga ei, și toți au auzit vocea pătrunzătoare a vrăjitoarei:
Într-un minut apune soarele!
Întoarcerea
Gluga cobrei i-a cuprins strâns pe călători. Înăuntru era cald și întuneric. Și atunci toți au fost învârtiți într-un tunel colorat: Ilinca, Ionuț și Daffy au zburat într-o direcție, iar Ioana în alta. Clopoțelul din rucsacul Ioanei a cântat o melodie victorioasă.
Și iată că Ioana este în șura unde stă Bujor. Fata și-a îmbrățișat prietenul, l-a sărutat pe frunte și s-a aruncat în casa bunicii. În bucătărie, Ana-Maria-Rozalia și bunica beau ceai cu plăcinte.
M-am întors! a strigat Ioana din prag.
Bunica și-a îmbrățișat nepoata, lacrimi de bucurie i-au curs pe obraji.
Ai salvat copiii? a întrebat Ana-Maria-Rozalia.
Da, am zburat toți prin tunelul colorat. Probabil că au ajuns acasă împreună cu Daffy, a răspuns fata.
Hai să mergem la ei acasă, a propus Ana-Maria-Rozalia.
De când au dispărut copiii, casa lor s-a cufundat în întuneric. Nimeni nu aprinsese lumina acolo. Poarta și gardul erau cândva verde-deschis, dar vopseaua se coji, iar iarba creștea sub gard, și nimeni nu o cosea.
Dar acum toți au văzut că gardul era din nou verde-deschis. Poarta era larg deschisă, iar din curte se auzea un râs puternic. Pe straturile părăsite înflorigeau geraniu roz și roșu.
Ioana și bunicile au intrat în curte. Jumătate din sat se adunase la zgomot. Mama își îmbrățișa Tonoșeii (așa îi spunea pe vremuri), plângea și râdea de fericire.
Vecinii au început să scoată mese în stradă și să le acopere cu fețe de masă albe. Gospodinele au adus ce au putut, iar tot satul a sărbătorit toată ziua întoarcerea copiilor din Pădurea Fermecată.
Pe Ioana toți o lăudau și o admirau pentru curaj. Desigur, Ioana știa că fără Daffy și Bujor, fără bunica și Ana-Maria-Rozalia nu ar fi reușit să-i salveze pe frate și pe sora ei.
Când Ioana și bunica ei au ajuns acasă, fata a scos din rucsac cutia sculptată și a deschis-o. Pe catifeaua verde smarald stăteau ceasul. Era mic, exact cât mâna Ioanei. Pe cadran era o cobră mică și inscripția, scrisă cu aceeași caligrafie ca în cartea cu nasturi de argint: „Ioana”.
Fata și-a pus ceasul, iar șarpele-cobră de pe cadran i-a făcut cu ochiul, deși, după cum se știe, ele nu știu să clipească.
