Într-un sat mic numit Cărăușeni trăiau niște animaluțe vesele și bune: Rozica purcelușa, Țapă cățelușa, Zori vaca, Bă-Bă oaia și altele. Și cea mai importantă era Vântuleț, o iapă. Vântuleț avea mulți ani și știa foarte multe povești minunate despre tot ce există în lume.
Într-o seară de iarnă ninsă, toate animalele s-au adunat în vizită la Zori. Beau ceai din plante cu cozonaci caldi de ovăz și vorbeau cu pasiune. Țapă povestea despre o comoară pierdută — un os pe care l-a ascuns în pădure, dar nu l-a putut găsi niciodată. Oaia Bă-Bă și-a împărtășit visul secret: voia să se plimbe pe un nor alb și pufos, pentru că seamănă atât de mult cu el… Doar bătrâna Vântuleț tăcea.
Vântuleț, — se adresă ei Rozica purcelușa, — spune-ne o poveste interesantă, tu știi atât de multe!
O poveste? Hmm… Despre ce ați vrea să aflați? — întrebă ușor iapa.
Ei bine, de exemplu, ceva neobișnuit despre satul nostru! — exclamă Zori.
Bine. Toarneți-vă mai mult ceai și ascultați, — începu Vântuleț povestea. — Demult, când eram foarte mică, un urs mare și rău a atacat satul nostru. Era rău, flămând și foarte puternic. Făcea rău celor mici, distrugea case, lua mâncare. Găinile, rățele, purceii, vacile, iapele – toți s-au ascuns în codrul pădurilor. Satul a rămas pustiu.
Sărmanii animaluțe nu aveau unde să locuiască. Nopțile deveneau din ce în ce mai reci. Se apropia iarna. Animalele au ținut sfat pentru a decide ce să facă, cum să trăiască, cum să gonească ursul din sat. Au aprins un foc și toată noaptea s-au gândit și s-au întrebat.
Iar la zori, un frumos cal negru a dat peste focul acela. Era bunicul meu. Se întorcea în satul nostru de la serviciu: ca mânz, fusese dat unui militar. Mulți ani a călătorit cu acel militar prin lume, a văzut și a auzit foarte multe.
Bunicul a ascultat plângerile animalelor și s-a oferit să gonească ursul. Dar mai întâi a propus să construiască ursului o peșteră în pădure, ca acesta să nu mai gândească la a jefui case străine și a face rău celor mici.
Dar de ce a hotărât calul negru să construiască o casă ursului? La urma urmei, ursul s-a purtat atât de crud! — se revoltă vaca Zori.
Viața este dată pentru fapte bune, — continuă Vântuleț, — bunicul meu era foarte înțelept. Spunea mereu: «Ce semeni, aceea culegi». Și iată… După ce animalele au construit peștera în pădure, calul a plecat în sat și l-a găsit pe urs. Ursul arăta obosit: căuta un loc pentru hibernarea lungă de iarnă.
Bunicul a lovit cu copitele în pământ, iar pământul s-a cutremurat. Ursul s-a speriat, dar nu voia să plece din sat. Altfel, unde ar dormi? «Nu-ți este loc aici, fiară sălbatică, printre animalele domestice. Ți-am construit o peșteră în pădure. Du-te acolo să locuiești. Când te-ai odihnit, vei păzi pădurea, dar nu te atinge de sat!» — spuse calul.
Ursul s-a mirat de atâta bunătate. I s-a făcut rușine pentru faptele sale rele. Le-a cerut animalelor iertare și s-a dus în noua casă. De atunci, urșii trăiesc în peșteri.
Și satul nostru, animalele l-au numit Cărăușeni. În onoarea bunicului meu!
Corect a procedat bunicul tău! — susținea oaia Bă-Bă. — În loc să ne certăm, mai bine ne împacăm și trăim liniștit și fericit!
O poveste interesantă ai povestit, — spuse vaca Zori, — în vorbă bună, timpul trece repede. Soarele a apus, e vreme să dormim.
Noapte bună, prieteni!
