Nicu trăia într-o familie mare și unită, împreună cu mama, tata și surioara lui mai mică. Băiatul învăța la școală, în clasa a doua, iar sora lui, Dana, mergea la grădiniță. Nicu avea foarte mulți prieteni și adesea, după ce venea acasă de la ore, își arunca ghiozdanul și fugea să se joace cu ei. Băieții jucau fotbal, mergeau la pescuit, erau foarte activi și veseli. Și într-o zi frumoasă, tatăl lui Nicu a adus acasă un pachet mare, dar a spus că îl va deschide doar când toți membrii familiei vor fi acasă.
A venit seara și Nicu s-a uitat cu sufletul la gură la tatăl său și a spus:
Tati, nu ai uitat că trebuie să deschizi pachetul pe care l-ai adus azi acasă?
Nu, desigur, acum o să vă arăt ce am cumpărat.
A răspuns tata și a dispărut zâmbind în cameră.
După câteva minute, tata a strigat:
Gata, puteți veni toți aici.
Nicu și surioara lui au alergat întrecându-se să vadă ce interesant le-a cumpărat tata. Și iată că, nevenindu-le să creadă ochilor lor, copiii au văzut un computer nou, frumos, modern, de care visau de mult timp.
Ei bine, acesta e noul nostru prieten. Acum veți putea să vă uitați la desene animate, să jucați jocuri pe computer, să aflați multe lucruri noi și interesante folosind internetul. Dar hai, copii, să stabilim regulile de la început. Puteți sta la computer doar puțin timp, nu mai mult de o oră pe zi, altfel îl duc înapoi la magazin.
A spus tatăl.
Copiii erau încântați de această achiziție.
Nicu s-a repezit la telefon și a început să-i sune pe prieteni ca să-și împartă bucuria cu ei:
Alo, Ionuț, tata mi-a cumpărat computer! Vino la mine în vizită, o să ne jucăm.
Așa a sunat băiatul pe toți prietenii lui ca să se laude cu noul prieten.
A trecut o săptămână. În fiecare zi, Nicu, venind acasă de la școală, își arunca ghiozdanul ca de obicei, dar nu mai alerga să se joace fotbal cu prietenii în stradă. Fără să se spele pe mâini, fără să-și scoată haina de afară și fără să prânzească, alerga la computer ca să înceapă cât mai repede să joace jocul lui preferat sau să se uite la un alt desen animat. Tatăl lui Nicu muncea foarte mult, așa că venea acasă târziu și nu putea vedea întotdeauna cum își petrecea fiul timpul după școală. Mama îi repeta mereu băiatului că nu e bine să petreacă atât de mult timp la computer, dar cuvintele ei erau în zadar.
Nicu, ajunge cu jocurile pe computer! Vino să mănânci după școală și apoi pune-te pe teme.
Îi spunea mama fiului.
Mami, mai joc puțin și apoi o să fac temele.
Răspundea băiatul, stând de fiecare dată prea mult la computer.
Prietenii lui Nicu continuau să se joace fotbal în curte, să meargă cu bicicletele și să meargă la pescuit, dar băiatul nu era interessat de nimic altceva în afară de noul lui prieten – computerul. Notele lui Nicu s-au înrăutățit, colegii de clasă au încetat să mai fie prieteni cu el.
Și într-o zi, când Nicu s-a întors acasă de la școală ca de obicei și s-a așezat la computer, dintr-o dată a simțit că ochii îl dor foarte tare. În plus, din vreun motiv, a început să vadă mai prost.
Ce mi se întâmplă?
S-a gândit Nicu.
Oare ce spuneau mama și tata e adevărat? Chiar se poate strica vederea de la computer?
Se întreba băiatul nedumerit.
Afară era o vreme minunată și Nicu și-a amintit brusc de prietenii lui, cu care se distra foarte mult înainte. Atunci băiatul a decis să facă o pauză și să se plimbe puțin afară cu prietenii lui.
Ieșind pe prag, Nicu a strigat:
Hei, băieți, hai să mergem cu bicicletele! Sau poate ne jucăm fotbal împreună?
Dar băieții, uitându-se la el, s-au prefăcut că nu-l aud și au continuat să se joace în grupul lor, fără Nicu.
Ionuțule, Pavele, nu mă auziți?
A întrebat Nicu.
Ba da, te auzim! Doar că nu mai vrem să ne jucăm cu tine. Tu ai un prieten nou – computerul, cu el să te plimbi. Iar noi o să mergem fără tine la pescuit, o să mergem cu bicicletele și o să jucăm fotbal.
Nicu, supărat, s-a dus acasă, gândindu-se:
Ei bine, nu e nevoie să vă jucați cu mine, mă descurc și fără voi cumva. Acum mă așez la computerul meu preferat și o să mă joc, și nu mai am nevoie de nimeni.
Băiatul s-a așezat la biroul de computer și a început din nou să se bată în tancuri.
Și dintr-o dată a intrat Dana alergând și a strigat:
Nicu, uită-te ce rochie frumoasă mi-a cusut mama. E atât de strălucitoare, că acum o să fiu văzută de departe și toți o să-mi poarte pică!
Of, Dana, dar unde e strălucitoare, e complet ștearsă și nevăzută.
A răspuns băiatul.
Cum adică, nu vezi? E galbenă ca soarele și eu arăt ca o floare în ea!
Ei, surioară, exagerezi! E complet neremarcabilă, cam palidă și nu e deloc strălucitoare.
Și dintr-o dată Nicu s-a uitat la acvariul care stătea de mult timp în camera lor. Înainte peștii din el erau strălucitori – galbeni și roșii, dar acum băiatului i se încețoșase vederea și nu mai putea distinge care pește e care.
S-a repezit la mama și a spus:
Mami, mamă, peștii noștri sunt cumva foarte palizi. Ce li s-a întâmplat?
Cu peștii, fiule, nu s-a întâmplat nimic, tu stai atât de mult la computer încât ochii tăi s-au obosit foarte tare și ai început să vezi prost.
A răspuns mama.
Atunci Nicu a decis că nu va mai sta niciodată prea mult la computer. I-a fost frică că nu va mai vedea iarba verde și frumoasă, soarele galben strălucitor și cerul albastru. A ieșit afară alergând și s-a dus la prietenii lui.
Iertați-mă, băieți, nu vă voi mai schimba niciodată pe voi cu computerul. Din cauza lui copiii își strică vederea, și din cauza lui aproape că mi-am pierdut cei mai buni prieteni.
Băieții l-au iertat pe Nicu și totul s-a aranjat. Băiatul se mai așeza la computer doar din când în când, ca să caute ceva necesar pentru teme sau să se joace puțin. Școala a mers din nou bine, prietenii au început din nou să treacă pe la băiat ca să se joace împreună fotbal sau să meargă la pescuit. Iar peștii din acvariu au devenit din nou strălucitori și frumoși.
