Această întâmplare s-a petrecut demult. Străbunica mea a auzit-o și a povestit-o bunicii mele, iar ea mi-a spus-o mie. Vouă vă spun eu povestea, iar dacă vreți, credeți-o, dacă nu vreți, nu o credeți.
Cu mulți ani în urmă, pe pământ trăiau oameni curajoși și puternici. Erau frumoși și în suflet, și în trup. Se numeau Narți, iar locul în care trăiau purta un nume melodios: Alania ― loc al frumuseților fermecătoare! Vârfuri de zăpadă înălțate spre albastrul înalt al cerului, defileuri de basm, dealuri smaraldine și lacuri turcoaz… Aerul este curat și transparent, ca cristalul. Este plin de un parfum subtil ...mmm... al florilor rare: edelweiss-uri transparente, rododendroni alpini, irişi de munte, iarbă proaspătă de luncă și o căldură uimitoare, care izvorăște din adâncul acestui pământ.
Într-un astfel de loc trăia un Meșter cu mâini de aur. Oamenii se mirau: tot ce atingeau mâinile Meșterului se transforma ca prin farmec în frumusețe. Meșterul lucra mult, ajutându-i pe cei mici și pe cei mari, bucurându-i pe copii și pe adulți.
Într-una din zile, după o muncă grea, Meșterul s-a așezat sub un copac să se odihnească puțin și nu și-a dat seama când a adormit. Prin somn îi ajungeau zgomotul pădurii, vuietul râului de munte furios și, deodată, undeva sus, deasupra capului său, s-a auzit ciripit de păsări. Ciripeau, întrerupându-se unele pe altele, parcă grăbindu-se să împărtășească ceva.
Meșterul, fără să deschidă ochii, asculta…
Nu vă mirați. Meșterul nostru putea înțelege cu ușurință limba animalelor și a păsărilor, pentru că iubea și ocrotea natura.
Pe o ramură a copacului, judecând după glasuri, se așezaseră trei păsărele-micuțe.
Tiu, tiu, tiu, ce glasuri frumoase au surorile noastre! ― ciripi una dintre păsărele.
Da, ― continuă alta, ― putem să ciripim și trist, și vesel. Și încă sunător și ușor.
Interesant, ― se alătură a treia, ― oare mai poate cânta cineva la fel de frumos ca noi?
Fleacuri, cu siguranță nu! ― au căzut de acord toate trei păsărelele, și-au luat zborul și au plecat.
Atunci Meșterul s-a trezit. S-a gândit… Conversația păsărilor l-a tulburat și l-a inspirat. Neputând să-și înfrâneze dorința care îi clocotea în suflet de a făuri și crea, s-a ridicat și s-a apucat de lucru.
Meșterul s-a urcat pe muntele împădurit de pe versantul sudic ― acolo unde soarele își revarsă generos căldura asupra tuturor. A văzut un arbore de alun mare și viguros și din ramura lui groasă a tăiat o cupă rotundă. A întins două corzi din păr de cal și instrumentul a cântat atât de prelung și jalnic, încât inima se strângea. Și atunci au plâns și pădurea, și munții. De nicăieri au apărut nori și din cer s-au revărsat lacrimi… Atât de melancolic și trist cânta instrumentul.
Ar părea că nimic nu e mai simplu: două corzi și un corp de lemn, iar sună ca o voce omenească scârțâitoare. Nu va cânta în orice mâini ― doar în mâini blânde și bune.
Mult timp Meșterul a privit creația sa și i-a dat un nume, așa cum părinții își numesc copilul. L-a numit Kisîn-fandâr (de la cuvântul «kis» ― păr).
A doua zi, acolo unde trei râuri se unesc într-un singur șuvoi la poalele a trei munți, Meșterul a văzut un cedru negru și puternic. Acesta foșnea cu ramurile sale pufoase.
Meșterul a ales o bucată întreagă și a sculptat o bază triunghiulară, asemănătoare cu un arc, apoi a întins corzile. Deodată soarele, care se ascunsese după norii posomorâți, a ieșit. Chiar în fața Meșterului au coborât pe pământ douăsprezece raze strălucitoare de soare. Părea că tocmai săriseră din «cascada solară» a cerului. Sărind de pe o coardă pe alta, au început să cânte…
Și s-a revărsat o melodie blândă, solară, sclipitoare. Suna atât de frumos, încât tot ce era în jur a amuțit de uimire. Părea că instrumentul cântă singur o melodie nespus de frumoasă. Ca și cum o forță îl ridica și îl purta tot mai sus, în cerul albastru-azuriu.
Nimeni nu îndrăznea să se miște, ca nu cumva să sperie glasul acela: cel care cânta se răspândea peste dealuri și munți, se întindea pe iarba smaraldină, răsuna în înaltul cerului.
Minune nemaipomenită! ― se gândi Meșterul. ― Niciodată nu mi-am închipuit că razele soarelui pot fi niște muzicanți atât de iscusiți!
Meșterul a numit instrumentul fandâr, ceea ce înseamnă «muzică».
Al treilea instrument a apărut dintr-o tulpină de stuf, în care Meșterul a făcut găurele, și a început să sune o muzică atât de ușoară și sunătoare, de parcă vântul muntelui o cânta. Meșterul a numit instrumentul uadândz, ceea ce înseamnă «suflu».
Din clipa în care a început să cânte uadândzul, s-a petrecut ceva nemaipomenit: râurile au ieșit din matcă; versanții munților s-au acoperit cu un covor verde; pe pajiști au apărut flori variate, printre care au început să zboare fluturi și albine; urșii s-au trezit din hibernare și au început să iasă din bârloage. A venit adevărata primăvară…
Meșterul privea cu admirație ce se întâmpla și spunea: «Sunetele acestor instrumente au adus în casa noastră farn ― harul ceresc. Așa să răsune pentru totdeauna muzica fermecată ― fandârul!»
De atunci a meșterit în ritmul melodiilor. Iar melodiile acestea se așezau singure în cântece, care slăveau tot ce Meșterul vedea în jurul său: flori frumoase, munți de cristal, râuri limpezi, lacuri albastre. Tot ce trăia și creștea pe pământul natal alan. Muzica povestea despre tot ce umplea sufletul Meșterului.
În sunetele instrumentelor muzicale (fandârului, kisîn-fandârului și uadândzului), create de Meșter, oamenii au început să găsească alinare când venea necazul. Iar când li se întâmpla ceva bun, își revărsau bucuria în sunetul lor minunat.
De aceea, în popor s-a spus că există cântece pentru toate ocaziile vieții și că nu există om care să nu-și fi cântat în viață propriul cântec.
Așa să răsune pentru totdeauna muzica fermecată ― fandârul!
