Sus, sus de tot, în munții Carpați, trăiau vulturi, păsări mândre. Era un neam întreg. Într-o familie s-a născut un puiu.
Mama acvilă își iubea foarte mult fiul. Mulți ani nu avuseseră urmași, iar pe micuț îl așteptaseră câțiva ani. În cele din urmă, spiritul munților s-a milostivit de perechea iubitoare și le-a trimis un singur ou. Tata și mama l-au clocit pe rând în cuibul lor mare, de pe cea mai înaltă stâncă.
Cât timp tatăl vultur căuta hrană, mama îl răsfăța și îl alinta pe fiul așteptat de atâta vreme. Au trecut trei luni, iar puiul a crescut. Trebuia să facă primii pași independenți în viață: să învețe să zboare, să vâneze, să-și câștige hrana.
Tatăl vultur voia să înceapă să se ocupe de fiul său și să-l învețe minte. Dar mama acvilă îl tot descuraja, spunând că fiul e încă mic, să mai stea în cuib, că nu e timpul să vâneze.
Vulturul își iubea soția și nu putea să o contrazică. Continua să zboare după pradă pentru el, pentru soție și pentru fiu. Vecinii și rudele au început să-l întrebe: „Ce, moștenitorul tău e bolnav? De ce nu iese din cuib? De ce nu-i dai lecții, de ce nu-l înveți să-și caute hrana? De ce stă mama cu un pui atât de mare lângă ea?”
Vulturul nu știa ce să le răspundă rudelor.
Într-o zi frumoasă, vulturii s-au adunat și au zburat spre cuib. Voiau să vadă puiul crescut și să ajute familia rudei lor.
Imediat ce s-au apropiat de cuib, acvila a ieșit și și-a apărat fiul cu trupul.
E încă mic, e prea devreme să învețe! Noi cu tatăl lui îl hrănim, să mai crească.
Vulturii s-au mirat: după socotelile lor, puiul era deja mare. Atunci au văzut cum s-a ridicat în picioare. Era înalt și bine hrănit.
Ce faci, mamă? Cu dragostea ta vei nimici viața tânărului vultur! Nu l-ați învățat să zboare și să aibă grijă de sine. Ce, e neputincios?
Tânărul vultur le-a strigat bătrânilor din neam.
Sunt un vultur tânăr. Vreau să fiu regele munților! Vreau să stau în cuibul meu și să privesc vulturii, munții înalți, tot ce se petrece în jur.
Vulturii au râs:
Și cum vei vâna? Cum îți vei câștiga hrana?
Atunci o să-mi aduceți voi pe rând. Doar eu voi fi regele vostru! strigă el tare.
Așa, așa, uitați ce spune regele, râdeau și mai tare vulturii.
Atunci s-a întors tatăl cu pradă.
Ce se întâmplă aici? întrebă el.
Puiul vostru vrea să fie regele nostru și regele munților, râdeau vulturii, și nici măcar nu știe să zboare. Cum ați putut permite una ca asta? N-ați reușit să-l creșteți pe singurul vostru fiu! Vedem asta pentru prima dată. Noi suntem vulturi mândri și independenți.
Și atunci vulturii au răsturnat cuibul. Unii îl țineau pe mamă, alții pe tată. Puiul grăsuț a început să cadă în prăpastie. Și-a deschis aripile, dar nimeni nu-l învățase să le bată.
Mama acvilă a început să țipe:
Salvați-mi fiul! Se va sfărâma de stânci.
Tatăl mândru a închis ochii și n-a scos un cuvânt.
Dar bătrânii înțelepți nu au lăsat să piară tânărul răsfățat. Au zburat, l-au prins sub aripi și l-au ajutat să aterizeze pe o piatră mare.
Iată, părinților. Vă vom lua fiul, îl vom învăța să zboare, să vâneze și să-și câștige hrana.
Mama acvilă a început să țipe:
Mor fără fiul meu!
Nicio grijă, peste o lună vi-l vom aduce înapoi, va veni singur. Nu-l veți recunoaște!
Vulturii l-au luat pe puiul de vultur și l-au dus departe, în peșteri. A trecut o lună.
Părinții stau în cuib și jelesc după fiu. Mama a îmbătrânit tare și s-a îmbolnăvit. Tatăl era mereu lângă ea, temându-se că va muri de dor.
Iată că vine direct spre ei un vultur tânăr, falnic, frumos, ducând în gheare pradă: un iepure tânăr. A aterizat și s-a așezat în cuib.
Bună ziua, mamă și tată! Iată că m-am întors. V-am adus mâncare, un dar de la mine. Bătrânii m-au învățat tot ce trebuie să știe un vultur de munte. Acum voi avea grijă de voi. Mulțumesc! Dar nu voi repeta greșeala voastră: nu-mi voi iubi copiii orbește, fiindcă iubirea oarbă poate aduce necazuri...
