Există în grădinița noastră o fetiță,
Pe nume o cheamă Ioanița.
Dar noi o strigăm „flecăreață”
Și zgârcită, fiindcă nici un covrig
Nu împarte niciodată.
Cu nimeni nu-și împarte nimic și minte mereu, și asta e o belea.
Când e ziua ei de naștere, se uită aspru, ca și cum ar judeca.
Dacă împarte bomboane tuturor, hârtiuțele sunt goale!
„Ce zgârcită e, prieteni! – spun Andrei, Ana și eu –
Cu ea nu mai vrem să ne jucăm, nu o mai chemăm în vizită,
Nu o ospătăm cu bomboane, nu vrem cu zgârcita asta!”
Iată că Ioanița revine la grădiniță,
„Salut” nu-i spune Radu dimineața,
Bomboana nu i-o dă Mihai,
Ce s-a întâmplat? Nu înțelege deloc.
Se duce la Ana, dar ea tace, iar Maria se uită supărată.
Ioanița stă singură toată ziua și se întreabă: „Care e vina mea?”
Seara aleargă la mama, apoi la tata,
Cu întrebarea: „Ce s-a întâmplat azi în grădiniță?
A fost hazliu și amuzant,
Când am dat hârtiuțele, deși promisesem bomboane.
Ce glumă bună, sunt tare deșteaptă, ce isteață sunt!
Ce glumă, sunt cea mai isteață dintre voi!
Acum toți trec pe lângă mine.
Și pe lângă mine trece și Diana.
Eu nu înțeleg care e motivul,
Sunt o prietenă bună, grozavă!”
Tata își încruntă sprâncenele,
Iar mama are privirea ca marea în furtună:
„Nu ți-e rușine, fetițo?
Ce mi-ai spus acum?
Zici că ei sunt prieteni,
Iar tu ești zgârcita mea!
Cu toți te-ai certat
Și ce ai rămas cu tine, dragă?
Nimeni nu vrea să se joace cu tine…”
Fetița a izbucnit în plâns, cu toată puterea.
„Mi-am dat seama”, spune.
Nu mai dă vina pe prieteni,
Ea însăși i-a supărat, singură.
Și aici vina e doar a ei.
E în grădinița noastră o fetiță,
Prietena dragă Ioanița,
Care nu înșală, nu trădează,
Mereu dă bomboane.
„S-a îndreptat, prieteni!” –
Spun Andrei, Ana și eu.
