Afost odată o cană de ceai. A trăit mult, a muncit cinstit, a adăpat cu lapte și a încălzit cu ceai. Dar, dintr-odată, i s-a făcut tristețe, nu se știe de ce. Nu sună ca un clopoțel, ca celelalte cești, când stau înșirate pe raftul de uscat. Nu strălucește de curățenie, oricât ar fi spălată.
Și cana a hotărât să plece în liniște de acasă. Să privească lumea despre care auzise atât de multe în timpul ceaiului. Dar mai mult decât orice, și-ar fi dorit să găsească un prieten.
Mult timp a rătăcit pe cărări necunoscute, a văzut multe și a rămas întreagă, ca prin minune. Dar prieten nu a găsit. Și într-o zi, stătea pe malul unui pârâu și era tristă, când i s-a părut că cineva plânge.
S-a uitat mai atent și a văzut un purcel micuț și murdar. Scotea sughițuri încet și nu observa pe nimeni în jur. Atunci cana a trimis o rază de soare. Aceasta s-a jucat vesel pe spatele Purcelușului, s-a uitat în ochișorii lui plini de lacrimi și i-a uscat toate lacrimile.
Micuțul a țipat de fericire atât de tare, încât cana aproape s-a crăpat de frică. Apoi s-a umplut cu apă de izvor și i-a propus purcelului să se spele. Soarele a încălzit apa, iar purcelul s-a stropit vesel în cană, ca într-o cadă. Și s-a dovedit că are culoarea roz-deschis.
Toți locuitorii pădurii s-au adunat. Tuturor le-a fost veselie. Dar atunci a sosit o pițigoi, care a anunțat că prin pădure aleargă mama purcelușului și îl caută pe fiul ei iubit. Atunci animalele au împletit o funie rezistentă din iarbă și au legat-o de toarta cănii.
Purcelușul s-a urcat în cană, iar păsările au zburat în sus, ținând în cioculețe capătul liber al funiei. Au ridicat cana și au zburat atât de sus, încât purcelușului i se tăia respirația. Dar au ajuns repede la casa lui Purcel.
Ce bucurie a fost pentru toți: mama l-a găsit pe fiul ei, cana, prieteni. Micul Purcel era fericit pentru toți.
Și cu asta, povestea s-a terminat. Dar voi aveți o cană preferată? Nu vreți să vă împărtășiți secretele cu ea?
