Petre adora foarte mult jocurile online.
De ce i-ați cumpărat tableta aia! Acum o să joace și mai mult! ― se supăra bunica.
Aproape fiecare copil are acum o tabletă, și nu se întâmplă nimic... ― se apăra tata.
Și pe telefon totul e mic, cu jocurile lui își strică vederea! ― adăuga mama.
Bunica doar oftă și se duse în bucătărie. La început, Petre juca rar. Învăța lecțiile, făcea ordine în casă. Dar apoi în jocul lui preferat a început sezonul turneelor. Atunci lucrurile s-au complicat!
Petrică, ai auzit că în curând va fi un turneu în jocul nostru? ― strigă entuziasmat Vlad, alergând spre prietenul său.
Nu, și ce e un turneu?
Ei, ce ești, nătâng! ― se miră Vlad. ― Este un campionat! Poți deveni un luptător super tare! Of, probabil că eu nu voi reuși să particip. Mama nu-mi va permite să joc atât de mult!
Și trebuie să joci mult? ― întrebă Petrică cu interes.
Cel puțin cinci ore! Competițiile durează vreo două zile. Trebuie să câștigi toate bătăliile. Și asta e greu: știi ce luptători sunt acolo!
Petre a ajuns acasă cu un singur gând: ce să inventeze ca să-i permită să participe la acest turneu. Petre pregăti chiar și promisiuni pentru mama și tata: să învețe bine, să facă ordine în cameră, să se plimbe mereu cu Rex, să curețe cușca hamsterilor și tot restul.
Acasă era doar bunica. Mătușa se îmbolnăvise, iar părinții plecaseră s-o viziteze. Două zile nu vor fi acasă! Petre era fericit: bunica nu era la fel de severă ca mama și tata. Acum turneul va fi sigur al lui!
După o masă gustoasă, Petre și-a spălat farfuria și, uitându-se în ochii bunicii, a întrebat încet:
Bunico, pot?
Ce poți?
Ei, să joc puțin pe tabletă... Am turneu azi.
Ei, dacă e turneu, atunci sigur! ― zâmbi bunica. ― Dar doar puțin.
Sigur, sigur! ― Petre, luând tableta, se așeză comod pe canapea.
Jocul îl cuprinse pe băiat, nu vedea și nu auzea nimic din jur. Bătăliile erau grele. A reușit să învingă doar trei luptători și a început jocul de la capăt, iar în ușa camerei apăru bunica:
Petre, ai spus că doar puțin, și deja a trecut o oră întreagă! Gata, termină!
Bunico, dragă, încă un minut, ultima bătălie!
Cinci minute, Petre, cinci minute!
Dar după cinci minute Petre nici nu s-a gândit să pună tableta jos. A pierdut din nou lupta și s-a enervat foarte tare: voia să devină campion sau, în cel mai rău caz, să ocupe locul al doilea, ca Vlad să se uite cu invidie. Să știe și el ce luptător tare este!
Și când bunica a intrat din nou în cameră, băiatul s-a prefăcut că nu aude observațiile ei. Da, știa că bunica se va supăra, dar își va cere scuze mai târziu, iar acum bătălia e cel mai important lucru! Bunica a intrat de câteva ori, dar Petre fie tăcea, fie doar flutura mâna: nu am timp. În cele din urmă bunica nu mai putu:
Petre, m-am săturat să-ți spun că e timpul să termini jocul! Ai deja ochii cât cepele! Mă auzi?
Băiatul tăcea.
Petre...
Da, lasă-mă în pace! «Petre, Petre»... Petre a mâncat ursul!
Cum vorbești așa... ― spuse bunica cu voce tremurândă.
Cum vreau, așa vorbesc! Este apartamentul meu și aici sunt stăpân! Nu-ți place ― pleacă! ― ultimele cuvinte băiatul le strigă tare, apoi sări de pe canapea și trânti ușa camerei sale în fața bunicii.
El credea că acum bunica va intra din nou să-l certe, dar auzi doar pași liniștiți în spatele ușii.
Probabil a plecat în bucătărie, ― gândi el, ― bine. Termin rapid jocul, apoi îmi cer scuze. Acum nu e timp de asta: bătălia e bătălie!
Petre s-a cufundat total în joc. Cât timp a trecut, nu știa. Turneul nu se terminase, iar bateria tabletei s-a descărcat. Băiatul și-a amintit că lăsase încărcătorul în sufragerie.
Ei, bine, ― își spuse Petre, ― mă duc după încărcător, trec pe la bunica în bucătărie, îmi cer scuze și continui!
Petre se întinse: toți mușchii îi erau amorțiți de la stat mult timp în aceeași poziție. Deschise ușa camerei și se miră: pe hol erau alte tapete și totul era altfel.
Oare bunica a repapetat tot în câteva ore? ― spuse el.
Dar când băiatul a intrat în bucătărie, bunica nu era acolo. Era doar o fetiță de vreo opt ani. Stătea la masă și mânca bomboane cu gura plină.
Tu cine ești? ― întrebă Petre.
Faia, ― spuse fetița, ― și dumneavoastră, domnule, sunteți probabil instalator?
Ce instalator? Și ce domn sunt eu pentru tine, am doar câțiva ani mai mult decât tine!
Ha-ha! ― râse vesel fetița. ― Ce glumeț sunteți! Arăt eu oare ca bunica?
Ajunge cu prostiile, ― se supără Petre, ― cine ești și unde e bunica mea?
Ce bunica? ― se interesă fetița.
Ileana Grigorescu este bunica mea! Explică-mi cum ai ajuns aici, te-a lăsat bunica să intri?
Eu locuiesc aici! ― fetița își strânse buzele supărată. Apoi, amintindu-și ceva, adăugă. ― Ileana Grigorescu... am mai auzit undeva... Ah, mi-am amintit! Mi-a spus tata. Este strămoșa mea. Mai spunea că a dispărut înainte să se nască el. Nepotul ei cel mare a supărat-o. S-a jucat atât de mult pe tabletă, încât nu vedea și nu auzea pe nimeni. Părinții lui ― bunicii și bunicul meu ― au încercat să-l readucă în simțire, au chemat medici, dar totul a fost în zadar. Au descoperit chiar o boală nouă ― se numește «zombicomp». De atunci nu mai intră nimeni la băiatul acela, care, apropo, este unchiul meu. Doctorul a spus că nu are nevoie nici de mâncare, pentru că s-a mutat în lumea virtuală. Pe ușa camerei i-au pus chiar o tăbliță: «Nu intrați!».
Petre s-a îngrozit:
Dar bunica, unde a dispărut?
Nimeni nu a văzut-o de seara aceea. Stai, dumneata nu ești din camera cu tăbliță? Ești unchiul meu din lumea virtuală?
Petre nu a răspuns. A ieșit din bucătărie și a intrat în camera sa. Privindu-se în oglindă, nu a mai văzut un băiețel. Din oglindă se uita un bunic obosit și palid.
Ce am făcut! ― strigă Petre. ― Din cauza unui joc prostesc bunica a dispărut! Bunico, draga mea bunico...
Petre, plângând, s-a aruncat în pat și de neputință a adormit.
Petre, Petre...
Cineva îi atingea ușor umărul. Deschizând ochii, Petre și-a văzut bunica.
Bunico, dragă, te-ai întors!
Da nu am plecat nicăieri, am stat doar în bucătărie, ca să nu te deranjez...
Nu mă deranjezi... Bunico, iartă-mă, nu am vrut să te supăr, serios!
Bunica a zâmbit:
Nu mai sunt supărată pe tine, Petre.
Iar băiatul s-a gândit: «Ce bine că a fost doar un vis!».
Petre, uneori, și acum poate să joace vreun joc. Dar acum își amintește că este doar un joc, iar lumea reală este mult mai interesantă!
