Într-o pădure imensă și deasă, într-o casă mare și veche din bușteni de pin, trăia lupul cenușiu Andrei Cenușiu. Îl chemau așa pentru că avea o parte a corpului cenușie. Era cel mai important din pădure, și toate animalele îl respectau și îl ascultau.
Când în pădure se întâmplau diverse necazuri, Andrei Cenușiu găsea întotdeauna soluția potrivită, așa că mulți veneau la el după sfaturi. Când venea sărind mama Veveriță să se plângă de fiul ei neastâmpărat, când se târa Șarpica să povestească că o necăjește vecina.
Sau suna telefonul:
Andrei Cenușiu, am nevoie de sfatul tău! Vreau să-mi construiesc o casă nouă, nu cumva știi unde pot găsi crengi bune?
Striga la capătul celălalt al firului Mistrețul Sălbatic.
Și nu-i rămânea lui Cenușiu altceva de făcut decât să-l îndrume pe calea cea bună pe fiul Veveriței, să poarte discuții lungi cu vecina Șarpicii și să sune la toate magazinele unde se pot cumpăra crengi rezistente pentru casa Mistrețului Sălbatic.
Dar într-o dimineață frumoasă, când soarele strălucea puternic, când păsările cântau vesel, o astfel de melancolie l-a cuprins pe Lup, încât și-a închis telefonul, a încuiat bine ușile casei, și-a luat pipa veche de drumeție și a aprins-o. Și a început să-și amintească anii tinereții, când era sănătos, puternic și tânăr.
Avea Cenușiu un prieten de nădejde — Lupul Brun. Trăiau în aceeași pădure din copilărie și erau prieteni nedespărțiți. Multe povești interesante li s-au întâmplat, pe unde nu au fost, ce nu au văzut.
Și câte întâmplări amuzante au avut — nu se pot povesti toate. Stă Lupul Cenușiu, fumează din pipă și își amintește una dintre aceste povești amuzante. Pentru unii amuzante, pentru alții triste.
Au hotărât cei doi prieteni să fure nuci din scorbura Veveriței. S-a cățărat Brun în copac, a ajuns până în vârf, și-a umplut buzunarele cu nuci, dar nu mai putea să coboare. A stat toată noaptea în copac, iar Cenușiu a stat sub copac și se temea să spună mamei, pentru că ar fi primit amândoi bătaie zdravănă. Mamele lor erau lupoaice aspre.
Și i-a ajutat atunci Castorul — bătrânul pompier. Și-a rupt cămaşa, și-a sfâșiat pantalonii când l-a scos pe Brun din copac. În semn de recunoștință, prietenii au hotărât să-l ajute pe Castor să-și planteze grădina. Au venit dimineața, au săpat straturile, în timp ce pompierul s-a dus după semințe. Văd — pe băncuța de-a lungul grădinii stau niște rădăcini.
Ei, probabil a uitat bătrânul pompier de aceste semințe! Noi o să-i facem un bine — le plantăm pe toate în jurul grădinii, să crească și să aducă roade.
Au hotărât să-l ajute Brun și Cenușiu pe Castor.
Iar după două săptămâni a venit pompierul alergând la ei și strigă:
Eu v-am scos din copac, v-am salvat viețile, iar voi mi-ați umplut grădina de buruieni, și de așa natură, încât nu se pot smulge cu nicio sapă și nu se pot tăia cu niciun topor! Acum acolo nu mai crește nimic în afară de această iarbă inutilă! Degeaba m-am chinuit și am plantat legume, totul a fost în zadar din cauza „ajutorului
