Mă numesc Zăpuța și sunt o fulgă de zăpadă. M-am născut foarte sus în cer, într-un nor mare de iarnă. Mama nor ne spunea mie și surorilor mele fulgile de zăpadă că în curând va veni vremea și va trebui să zburam în jos pe pământ. Asta se numește prima zăpadă. Cel mai greu este să alegi locul unde să aterizezi.
Trebuie să gândiți bine, bine unde vreți să ajungeți, — ne spunea mama nor, — Când va veni vremea, vă veți învârti în vânt și veți zbura în jos.
Eu vreau să aterinez în pădure! — a spus sora mea mai mică, — Am auzit că acolo sunt brazi frumoși și pufosi, iar pe ramurile lor moi se adună surorile noastre în pălării de iarnă albe ca zăpada. Și sub bradul mic sunt întotdeauna troiene pufose.
Iar eu vreau să aterinez lângă o lac mare și frumos, — a spus sora mea mai mare.
Ce are interesant un lac iarna? — eram curios de ce ar trebui să cad lângă apă înghețată.
Se spune că lacurile de iarnă sunt foarte frumoase, uneori apa nu se înghață complet și sub coaja de gheață poți vedea cum plutesc pești ciudați. Foarte mult vreau să-i văd.
Mama nor, pot eu să nu cad pe pământ cu prima zăpadă? — nu voiam deloc să-mi părăsesc casa, mai ales că nu puteam să mă gândesc nicicum unde aș vrea să merg.
Cum așa, Zăpuță, toate surorile tale deja s-au hotărât unde vor zbura, iar tu vrei să rămâi? Asta e imposibil. Fulgile de zăpadă se nasc în cer pentru ca într-o zi să cadă, așa e făcută natura.
Deci voi cădea, chiar dacă nu voi ști unde voi zbura? — am întrebat-o pe mama nor.
Desigur, pur și simplu, dacă nu te hotărăști, vântul te va apuca și te va duce în locuri necunoscute.
Deci așa va fi. Hotărât – voi zbura în jos oriunde mă vor duce ochii, iar unde voi ajunge, vântul va decide. Zilele treceau, fulgile de zăpadă deveneau din ce în ce mai multe, mama nor cu greu ne mai purta pe cer. Surorile mele mă întrebau mereu dacă nu m-am răzgândit să zbor în jos fără să știu drumul. Unii râdeau în spatele meu, alții îmi doreau cu sinceritate noroc, iar unii mă invidiau pentru curajul meu. Și mie îmi era puțin frică, dar în același timp, știam că vântul – este prietenul nostru, cu siguranță mă va duce într-un loc bun.
Timpul trecea, aerul devenea din ce în ce mai rece cu fiecare zi. A venit vremea primei zăpezi. Imediat ce razele soarelui s-au arătat deasupra pământului, mama nor le-a spus copiilor fulgilor de zăpadă că e vremea să se pornească în cale. Fulgile de zăpadă s-au îmbrățișat la revedere una cu alta și cu râs sonor s-au grăbit în jos. Unii au zburat în perechi, alții singuri, toți se învârteau vesel în dansul zăpezii, strălucind la soare. Eu mă-ntârziasem, eram foarte curioasă unde mă va duce vântul, și am hotărât să-l întreb:
Prietenul meu, Vântule, unde vrei să mă duci?
Zăpuță, astazi vom zbura deasupra unui mic oraș, unde locuiesc mulți oameni, vei putea alege orice loc unde să cazi, pe acoperișul unei case sau pe drum, sau poate vrei să te cunoști cu cineva din locuitori. Crede-mă, toți vor fi fericiți de prima zăpadă.
Cuvintele vântului m-au liniștit, și m-am hotărât. Închizând ochii, am căzut, la început din frică nu puteam respira, dar curând frica a fost înlocuită de bucuria zborului. Ce simțire neobișnuită – să zbori în necunoscut, învârtindu-te în curenții de vânt. Am văzut cum surorile mele deja se apropiau de pământ, când zburam deasupra pădurii, ele mă salutau vesel, unii deja căduse de mult și acum se odihneau pe o troiană moale de zăpadă.
Dar vântul mă gonea din ce în ce mai departe. Am zburat și deasupra lacului, în care trăiau pești, și acolo mă salutau vesel surorile. Mi-am închis ochii și m-am lăsat să zbor pur și simplu, fără să mă gândesc unde sunt destinată să ajung.
După ceva timp am simțit că vântul devine treptat mai ușor și nu mă mai gonea atât de puternic. Când mi-am deschis ochii ca să văd deasupra a ce zburam, am fost uimită. Am văzut un oraș strălucitor, decorat cu lumini de Crăciun care se aprindeau. Se pare că în timp ce zburam pe stradă deja se-ntunecaseră.
Ghirlande strălucitoare decorau toate casele din oraș, ele scânteiau și se jucau cu lumina, pe geamuri am observat modele de zăpadă de Crăciun, și uneori printre decorații se vedeau și fulgi de zăpadă din hârtie. Dar cumva nu voiam să cad undeva pe stradă sau pe acoperișul unei case. Îmi doresc să văd mai bine oamenii, și am rugat vântul să mă ducă acolo unde să-i pot vedea.
Cunosc un loc unde cu siguranță îți va plăcea, — mi-a șoptit vântul.
Atunci hai să zburam mai repede! — i-am răspuns.
Vântul era deja obosit de zborul lung, așa că doar ușor mă învârtea în timp ce zburamspre oameni. În sfârșit, am văzut cum mulți copii mici se joacă pe un teren de joacă în formă de castel de basm. Un băiețel mic într-o jachetă verde încerca să prindă cu gura zăpada care cădea, și m-am speriat, nu voiam deloc să fiu mâncată, nu pentru asta am făcut o cale atât de lungă.
Vântule, te rog, nu mă duce la acest băiețel, — am rugat vântul din toată puterea.
Zăpuță, sunt foarte obosit și nu mai pot zbura mai departe, va trebui să alegi unde să aterizezi și să zbori singură. Te-am adus la oameni cum ai vrut tu, iar acum trebuie să plec, — mi-a spus vântul ușor, cu voce obosită.
Desigur, prietene, mulțumesc că mi-ai dăruit o aventură atât de incredibilă. Transmite salutul mamei nor și spune-i că mie îmi merge bine, am aterizat printre oameni, — mi-a fost trist să mă despart de vânt.
Pa, Zăpuță, — a spus el abia auzit.
Vântul s-a oprit, nimic nu mă mai gonea departe, cadeam ușor-ușor în jos și puteam să mă deplasez doar puțin la dreapta sau la stânga. Studiam atent terenul de joacă pe care m-am găsit, eram deja departe de băiețelul în jachetă verde, deci pericolul de a fi mâncată a trecut. Deodată atenția mea a fost atrasă de o fată care se învârtea în jurul ei, bucuroasă de zăpadă.
Am fost atât de fascinată de fața ei drăguță, pe care strălucea un zâmbet, am ascultat râsul ei sonor de copil, încât nu am observat cum m-am apropiat prea mult. Fata și-a întins mâna înainte într-o mănușă frumoasă și pufosă roșie, și eu, fără să-mi dau seama, am căzut direct pe ea.
Băieți, băieți, uitați-vă ce fulgă de zăpadă minunată am prins! — a strigat ea.
Mulți copii mici și mai mari s-au adunat în jurul ei în jachetele colorate. Iar eu mă uitam la ei de jos în sus.
Wow, nu am văzut niciodată una atât de frumoasă, — a spus un băiețel într-o jachetă galbenă, și-a întins mâna și voia să mă atingă, dar fata l-a oprit la timp.
Nu o atinge, altfel se va topi! — i-a spus ea.
E atât de neobișnuită, probabil a zburat de departe, — a spus o fată mai mare.
Mă uitam la copii și eram fericită că am aterizat exact aici. Și când toți s-au dus, i-am spus fetei:
Salut, mă numesc Zăpuță!
Oh, tu vorbești? Deci nu ești o fulgă de zăpadă obișnuită, ci magică? — s-a mirat ea.
Da, cad doar cu prima zăpadă, — i-am răspuns.
Wow! Ești foarte frumoasă!
Mulțumesc, nu știam unde vreau să cad. Dar acum sunt bucuroasă că m-ai prins, pot să-ți împlinesc o dorință. Ce vrei? – voiam să o bucur pe fată.
Oh, nici nu știu…
Nu fi timidă, cere orice vrei, — am încurajat-o.
Vreau ca iarna să ningă mai des! — a spus ea.
Dorința fetei m-a surprins. Dar i-am promis că voi împlini orice va vrea. Deci așa va fi.
Voi împlini dorința ta, doar închide ochii și gândește-te foarte tare la ea, — i-am spus fetei.
Când fata și-a deschis ochii, fulgă de zăpadă pe mănușa roșie nu mai era. În locul ei era o mică pată umedă. "Nici nu m-am despărțit!" — a gândit ea și a spus cu voce tare:
Pa Zăpuță, am fost bucuroasă să te văd.
Pa-pa, — s-a auzit în răspuns vocea familiară.
Și iarna aceea a fost cea mai ninsoare din ultimul timp.
