Trăia o broscuță visătoare.
Cât de mult voia să zboare pe cer!
Dar, ce blestem!... ―
Cum să scape din plictiseala mlaștinii?
Toți din jur râd tare:
«Toată ziua prinde țânțari.
Poate îți vor dărui aripi,
Și vei fi gata de zbor!»
«Poate sari mai sus,
Ca o pasăre de pădure vei zbura.
Vei trăi atunci pe acoperiș!» ―
Așa, râzând, spunea șoarecele.
Poate altul ar fi plâns
De supărare și de necaz,
Ar fi renunțat la vis pentru totdeauna,
Găsindu-și liniștea în mlaștină.
Micuțul nu se gândea să cedeze
Și, cu toată inima, păstrându-și visul,
Voia să-i rămână credincios,
Așa cum e îndrăgostit de albastrul cerului.
Se apropie ziua cea mai frumoasă,
Cu cadouri, ziua lui de naștere.
Ar fi trebuit să aleagă un cadou mai bun,
Dar el vrea un balon ― și atât.
Oaspeții râdeau, grăbeau
Și dăruiau cu zâmbetul baloane.
Toți au hotărât împreună:
«E pur și simplu ciudat, orice ai face!»
Dar broscuța noastră a zburat ―
A doua zi, toți au văzut minunea.
Totul era cum își dorise,
Dimineața cea fermecată!
Zâmbind visului, zboară,
Fără frică ține baloanele.
Iar înălțimea o cheamă, ca un magnet.
Curajosul plutește ca o pasăre.
Trăia broscuța visătoare.
Cât de mult dorea să zboare pe cer,
Că cerul și-a deschis brațele,
Și a putut scăpa din mlaștină.
De atunci, băiețelul cel minunat
A fost în toate colțurile pământului.
Își va scrie o carte,
Că toate visele se împlinesc!
