Melcul a mers peste mare... (prov. rus.)
Ploaia bătea pe frunzele grădinii. Bujori și trandafiri se-nclinau trist, lăsând cădea sub loviturile picăturilor reci petalele delicate. Câțiva melci stăteau strânși sub o frunză mare de brusture.
Mamă, de ce ne numim melci de strugure, dar trăim aici, în regiunea Moscovei, unde nu a fost niciodată strugure?.. Unde e atât de frig…
Șoapta disperată a celui mai mic melc.
Știi, fiică, strămoșii noștri locuiau pe malul unei mări calde de sud, dar neatenția proprie i-a dus în aceste regiuni aspre. Melcii neînțelepți s-au strecurat într-o ladă cu struguri coapți și suculenți – știau că nu trebuie să facă asta, că legea naturii le poruncește să se mulțumească cu fructele din grădină și să nu se atingă de ceea ce a cules omul… Dar tentația era atât de mare! Atâtea fructe zăceau în lada lăsată pe pământ – coapte, parfumate… Melcii credeau că vor mânca puțin și se vor întoarce acasă. Dar le era atât de gustos, fructele le chemau, nu le lăsau… Strămoșii noștri nu au observat cum capacul s-a închis și lada a fost dusă nu știu unde.
Răspunse trist mama ei.
Și ar trebui să fim bucuroși că le-a reușit să ajungă în această grădină, desigur, nu e strugure aici, dar totuși putem trăi cumva.
Încheia cuvântul cu ton moralizator fiica mai mare a melcului-mamă.
Da…
Cel mai mic melc a mișcat trist antenele, și brusc ochii i s-au aprins – dar nu se putea oare întoarce?! S-a-nveselit și, bucuroasă de gândul fericit care i-a apărut brusc, aproape că a strigat:
Mamă! Surori, frați! Să ne întoarcem! Există pe lume această țară minunată unde au trăit strămoșii noștri! Să mergem acolo!
Melcul a mers peste mare…
Zâmbi sora mai mare, iar mama spuse trist:
Melcule, gândește-te, cât de departe e! Nici nu-ți poți imagina o asemenea distanță!..
Micul melc nu a răspuns nimic. S-a ascuns în cochilia lui și a început să gândească intens. …Desigur, până la mare, probabil e foarte departe. Dar acolo, exact acolo, pe sudul însorit, e locul ei! Acolo e locul tuturor melcilor de strugure, care din neînțelegere amară s-au găsit în aceste regiuni aspre. Și dacă merge mult-mult – indiferent cât – va ajunge acolo, unde-și tinde sufletul!
A doua zi dimineață, trezindu-se devreme, Melcul a pornit în cale. Își amintea că sudul e acea parte a lumii către care copacii sunt întoarși cu latura fără mușchi. Știa și alte semne prin care toți locuitorii pădurii și grădinii știu să-și găsească drumul.
… Ce bomboană minunată! Zace chiar aproape – la vreo trei metri de ea. Jumătate de oră de târâre! Ei, ce-i rău în asta… Nimic teribil că trebuie să mă abat de la cale. Apoi voi recupera.
Oi, încă o bomboană! Ce să fac? Așa pot petrece o zi întreagă fără rost… Poate nu ar trebui să merg după ea?.. Ah, de ce, de ce exact acum, exact de la această bomboană trebuie să renunț?! Cât de mult vreau s-o încerc! Nu, nu se poate. Dacă mă forțez să nu mănânc această bomboană – hotărî melcul – mi se va strica starea de spirit. Și cu o dispoziție rea nu voi putea merge departe!
Bomboanele erau bune! Cinci bucăți. Și acum – în cale! Nicio altă abatere.
Asta-i Melcul – o călătoare eroică! Deja aproape douăzeci de minute târâie strict spre sud! Câte zeci de centimetri a parcurs? Sau metri…
Dar ce-i asta?!. O groază! Un șir de pietre! Cincizeci de centimetri înălțime! – Melcul s-a cățărat pe prima pietricică. Ascuțită! Dură! Brr! A doua – și mai ascuțită. A treia… Și câte mai sunt înainte?.. Nu, e insuportabil!
Melcul nici nu a observat cum s-a găsit pe pământ. Nu poate să-și însuşească acest munte! Teoretic, desigur, e posibil – dacă te cățărezi și te cățărezi sus, fără să iei în seamă că e dur, alunecos și plin de țepi… Dar… Nu, nu e pentru ea! La urma urmei, trebuie oare neapărat să mergi atât de strict spre sud? Pot merge de-a lungul șirului de pietre – poate voi ajunge unde trebuie…
O oră, două, trei trec în cale… Se-ntunecă… Se-nnoaptează…
Hei, Melcule! Unde ai fost toată ziua?
Rozana, tu de unde ești aici?!!
Văzând sora mai mare, cunoscuta noastră aproape că și-a pierdut casa din sidef.
Cum de unde?! Uită-te, unde ești?
Sora nu era mai puțin surprinsă.
Oi… Și eu credeam că merg spre sud… Doar că nu am vrut să mă cațăr pe perete…
Melcul cu groază recunoștea bujori și trandafiri cunoscuți. Iată și locuința melcilor – o frunză mare de brusture verde-închis…
Trei zile au râs frații și surorile de călătoarea nefericită. Și ea stătea, ascunsă în cochilia ei și nici nu voia să mănânce delicatese pe care i le aducea mama grijulie. Nu voia, era capricioasă, dar, oricum, mânca – nu trebuia să moară de foame! Și mama știe ce să aducă – flori și fructe atât de gustoase, de care e imposibil să renunți.
Bietul Melc nu putea înțelege cum s-a întâmplat că voia să meargă spre o țintă înaltă și frumoasă, iar de fapt târâia fără rost între bomboane gustoase și pietre ascuțite.
Treceau zilele. Cunoscuta noastră se-ntreba, devenea mai serioasă și mai înțeleaptă. Visul despre sudul însorit – patria dorită a melcilor de strugure – nu o părăsea.
Gândind la călătoria nereușită, Melcul învăța să depășească obstacolele. Odată a hotărât să se cațere pe o piatră mare cu nervuri, lângă care crescuse brustura lor. S-a cățărat patru ore, s-a rănit toată piciorul, dar a realizat ceea ce și-a propus. Apoi s-a odihnit doi zile, primind grijile tandre ale mamei și respingând batjocurile surorilor.
Vrei să mergi spre sud? Chiar vrei? Sau doar te-nsuflețești cu acest vis, ridicând-te cu ajutorul lui deasupra celorlalți melci?
Odată mama a întrebat-o serios pe Melc.
Mamă!.. Mamă!.. Nu știu… Mă gândesc doar la asta, nu vreau nimic altceva… Dar poate că e doar un vis copilăresc… Căci probabil nu voi ajunge nici măcar la marginea satului. Sunt atât de lentă… Și deloc nu știu să depășesc obstacolele… Dar gândul despre sud mi se pare cel mai important în viață, scopul și sensul ei!
Melcul s-a mirat.
…Interesant, cât de mult a parcurs deja?.. Se pare că nu se vede șirul de pietre… Probabil oamenii l-au demontat. Dar ce-i asta? – Melcul s-a oprit pe malul unei mari băi. Cum s-o depășească? Nici vad, nici ocoliș… Trist, melcul s-a așezat pe o frunzică la marginea apei tulburi. Din spatele norilor a apărut soarele. A început să ardă… Și nu-i atât de rău aici! Oi, ce fructe! – Lângă marginea apei crește un tufiș de coacăze negre. Poate că asta e marea?.. Și coacăzele – struguri… Ei și ce, fructele sunt mici! Dar sunt dulci! Mai bine coacăze lângă cochilie, decât struguri dincolo de munte…
După ce a mâncat fructe, Melcul s-a odihnit sub tufiș. Gândul de a se stabili aici i se părea din ce în ce mai plăcut. Restul zilei melcul s-a desfătat, încălzindu-se la soare și gândind leneș dacă ar trebui să-și continue călătoria.
Seara s-a răcit din nou, a început ploaia obișnuită în acest an…
Destul de ud și înghețat până dimineață, cunoscuta noastră deja se rușina de nehotărârea ei, care o forțase să ia prima pauză dată pentru a se întări în drumul greu, drept scopul final.
Baia a ocolit-o, petrecând trei zile bune. Apoi a trebuit să depășească un val de lut care se-nălța deasupra vârfurilor cărundului cel mai lung… După ce l-a traversat, Melcul aproape că a căzut într-o prăpastie plină cu apă tulbure, numită de oameni șanț. Și atunci călătoarea noastră a conștientizat groaza situației ei: în spate – un zid aproape inaccesibil, în față – un șanț amenințător cu înec.
Ce să facă? Melcul nici nu apucase să se sperie cu adevărat – și în jurul ei a început să se întâmple ceva cu totul incredibil: se-naudeau lovituri tari, bătăi, zgomote, și, apărând de undeva de sus, pe ea a început să cadă un obiect imens de formă nedefinită.
Riscând să cadă în apă, Melcul cu toată viteza posibilă s-a târât în lateral, grăbindu-se să se ascundă de pericol. Masa neagră îngrozitoare se-apropie din ce în ce mai mult, coboară direct deasupra capului ei… Doamne, miluiește! …Obiectul teribil s-a lăsat jos la o fracțiune de milimetru de melc, care nici nu a observat cum s-a găsit pe lutul lipicios ataşat la el și s-a ridicat odată cu el în aer deasupra șanțului.
Pe bulgări de lut care se-nrăbojeau în apă la fiecare secundă, Melcul a început să se cațere spre mijlocul obiectului teribil pe care i s-a întâmplat să se găsească. Deci… Încă puțin… „Dar asta-i un om!
