Într-o pădure minunată trăia un locuitor — un stejar bătrân și înțelept. Era atât de imens, încât putea fi văzut chiar și în satele vecine și în crângurile din apropiere. Crengile sale erau atât de mari, încât sub ele se puteau adăposti toți locuitorii pădurii de ploaie, de zăpadă, de vânt și de furtună puternică.
Vara, crengile deveneau verde-strălucitor, erau acoperite cu frunziș des, iar veverițele cu celelalte animaluțe se jucau aici de-a v-ați ascunselea.
Trunchiul stejarului putea fi comparat cu o stâncă uriașă, care părea fără măsură. În mijlocul copacului, multe animale și păsări își construiseră căsuțe mici. Chiar la baza trunchiului își amenajase o căsuță un raton mic. Intrarea era acoperită de iarbă deasă și aproape nimeni nu știa de existența acestei locuințe, așa că era sigur și deloc înfricoșător să trăiești aici.
Puțin mai sus se așezase familia de veverițe — mama, tata și cinci pui de veveriță. Animaluțele roșcate construiseră un palat imens în mijlocul stejarului, fiecare membru al familiei având propria sa cameră.
În vârful copacului trăia un ciocănitoare bătrână, care de la naștere nu plecase niciodată de aici și de mulți ani era locuitor permanent.
Iar pe crengile stejarului mai veneau în vizită animaluțele pe care le prinsese vremea rea. Stejarul bătrân era întotdeauna primitor și nu alungase niciodată pe nimeni din crengile sale.
Hai la plimbare!
În fiecare dimineață strigau puii de veveriță ratonului, care se trezea târziu, abia când răsărea soarele.
Nu vreau! Chemați-o pe ciocănitoarea bătrână, ea cu siguranță vă va ține companie. În ultima vreme iese des la plimbare, iar cu ea poți vedea multe lucruri interesante, trăiește de mult în această pădure și cunoaște toate împrejurimile.
Mormăia animalul dungat.
Poate venim și noi cu voi?
Pe neașteptate, puii de veveriță auziră un glas subțirel.
Întorcând capul, năzdrăvanii roșcați văzură un șoricel mic, care se cățărase pe cea mai înaltă creangă.
Ce faci tu aici?
Întrebară uimiți puii de veveriță.
Am venit în căutarea de prieteni noi. Mi s-a povestit că pe acest stejar trăiesc multe animaluțe cu care poți să te plimbi și să te joci.
Știe stejarul că te-ai cățărat aici?
Știu totul, sunt crengile mele! Aproape niciodată nu dorm și știu întotdeauna cine și de ce a venit în domeniile mele.
Râse copacul bătrân și puternic.
Deci ce spui, stejare? Poate sta șoricelul puțin aici? Ne vom juca cu el, îi vom arăta frumusețile pădurii noastre.
Strigară puii de veveriță.
Desigur, să rămână.
Îngădui stejarul.
Așa apăreau pe crengile copacului noi locuitori. Când venea în vizită un șoricel mic, când se așeza o cucuvea nu departe de locuința ciocănitorii și seara cântau în duet cântece frumoase cu noul vecin.
Trecea timpul și stejarul devenise o adevărată casă uriașă a pădurii, în care trăiau locuitorii pădurii. Toamna copacul aduna umiditate pentru a trece ușor peste vară, iar primăvara pe crengi înfloreau din nou frunze verzi și strălucitoare, care creau umbră animalelor și le protejau de căldură.
Trecuseră câteva luni de la începutul verii și dintr-o dată animalele care trăiau în trunchiul stejarului observară că copacul începuse încetul cu încetul să se ofilească.
Ce ți s-a întâmplat? Nu cumva te-ai îmbolnăvit, stejare bătrân?
Întrebă îngrijorată ciocănitoarea.
Nu știu, nici eu nu înțeleg nimic. De câteva zile nu mai am deloc putere. Crengile mele se ofilesc încetul cu încetul, iar frunzele devin complet uscate. Dar toamna nici măcar nu a venit încă și e prea devreme ca frunzele să cadă.
Răspunse copacul.
Și atunci locuitorii stejarului hotărâră să afle cu orice preț ce se întâmplă cu stejarul bătrân. În fiecare noapte unul dintre locuitorii copacului rămânea să-l supravegheze pe stăpânul locuinței lor. Și iată că veni rândul ratonului, care se așeză comod afară chiar lângă căsuța sa.
Se lăsă noaptea și în pădure se făcu liniște deplină. Noaptea era atât de caldă, iar vântul se potolise complet și nici măcar frunzișul nu se mișca. Dintr-o dată ratonul auzi un scârțâit ciudat care venea chiar de sub pământ. Animalul se târî spre sunet și după câteva minute sub labele sale se auzi un foșnet foarte puternic.
Ratonul hotărî să sape puțin pământul pentru a înțelege ce se întâmplă acolo de fapt. Săpând o dată, de două ori, de trei ori, dintr-o dată sări înapoi. Chiar sub pământ se așezase un vierme uriaș maro. Își încolăcise trupul în jurul rădăcinilor stejarului și se legăna pe ele din toate puterile.
Ce faci tu aici?
Întrebă ratonul cu voce speriată.
Mi-am găsit o locuință nouă. Dar aici sunt niște rădăcini atât de uriașe, încât trebuie urgent să le distrug, așa că vreau să le rod.
Răspunse viermele necunoscut.
Ce faci? Pe acest copac sunt deja locuitori, avem aici căsuțele noastre și nu vom permite nimănui să distrugă copacul nostru bun.
Strigă uimit ratonul.
Nu e adevărat! Voi distruge rădăcinile acestui bătrân și voi construi sub pământ un întreg labirint.
Continuă să muncească viermele.
Și atunci ratonul se repezi să povestească despre această întâlnire tuturor locuitorilor stejarului bătrân.
Alarmă! Repede, ieșiți toți din casele voastre! Alarmă!!!
Striga din răsputeri ratonul.
Sub copacul nostru s-a așezat un locuitor înfricoșător și rău. Vrea să distrugă rădăcinile stejarului pentru a construi acolo labirinturi întregi. Iată de ce stejarul nostru bătrân și puternic își pierde forțele. Dacă lucrurile continuă așa, copacul nu va rezista, se va ofili și se va prăbuși.
Nu vom permite ca vreun locuitor străin să distrugă copacul nostru.
Se revoltară locuitorii pădurii.
Ce să facem? Nu voi putea cu crengile mele să ajung la pământ ca să alunge acest ticălos.
Întrebă stejarul.
Și atunci toți locuitorii copacului se adunară împreună să-l alunge pe vierme. Chemară în ajutor pe toți cărora nu le era indiferentă soarta stejarului bătrân și puternic, care întotdeauna își ocrotise vecinii din pădure și îi primise să locuiască în trunchiul său și pe crengile sale puternice.
Veni în ajutor și vulpea, și ursul uriaș, și chiar mistrețul sălbatic veni să ajute să sape pământul cu colții săi ascuțiți.
Toate animalele împreună săpară o groapă uriașă și îl scoaseră pe ticălosul care era cât pe ce să distrugă rădăcinile stejarului. Din pârâul care trecea prin apropiere, locuitorii pădurii aduseră apă pentru a uda stejarul.
Trecură câteva zile și stejarul bătrân și puternic își desfăcu din nou frunzele. Toate animaluțele și păsările începură din nou să trăiască liniștite în căsuțele lor, iar stejarul, ca și înainte, primea întotdeauna cu plăcere oaspeți noi pe crengile sale.
