Într-un orășel minunat și mic trăia o familie: mama, tata și fiica lor mică, Arina. Orășelul era minunat pentru că nimeni altcineva nu locuia acolo. Nu era nici magazin, nici școală, nici grădiniță. Arina învăța acasă cu mama: studia literele și cifrele, dansa pe melodiile de pe discurile vechi.
Mama se ocupa de treburile casei: gătea, crea confort. Produsele alimentare le aducea tata. O dată pe săptămână ieșea din oraș și mergea în satul vecin, unde era un singur magazin. Așa trăia familia, fără prieteni și fără comunicare.
Într-o seară întunecată, cineva a bătut la ușă.
Cine e?
Întrebă mama surprinsă.
Vă rog, deschideți! Ne-am rătăcit și nu putem găsi drumul spre casă!
Se auzi un glas de copil.
Arina aproape că a căzut de pe scaun de fericire! Nu-i venea să creadă că va putea vorbi cu alți copii, să afle ceva nou și interesant, să se joace cu ei și să-și povestească visele.
Ușa se deschise și de cealaltă parte stăteau două persoane — o fetiță de vreo șase ani și o femeie — mama ei.
Ne-am rătăcit și nu putem găsi drumul spre casă. Putem rămâne la voi peste noapte? În jur e doar pădurea deasă și animalele sălbatice.
Întrebă oaspetele.
Bineînțeles, bineînțeles, rămâneți! Hai, îți arăt camera mea, am făcut și amenajat totul singură acolo.
Se bucură Arina, adresându-se fetiței.
Fetele dispărură în coridorul lung.
Cum te cheamă?
Întrebă Arina.
Mama mă cheamă Anuța.
Aha, deci Ana. Pot să te chem și eu Anuța?
Bineînțeles.
Așa s-au împrietenit fetele.
Adulții s-au așezat confortabil în sufragerie. Femeia a povestit că de fapt nu au unde să meargă. Cândva locuiau într-un oraș mare și frumos, femeia mergea la serviciu, iar fiica ei — Anuța, învăța la școală. Dar într-o zi teribilă, un uragan a lovit orașul și a distrus totul în cale. Casele au fost măturate de vântul puternic și acum nu mai au unde locui.
Tatăl Arinei asculta atent această poveste îngrozitoare. Le-a propus femeii și fiicei ei să rămână peste noapte, iar dimineața a declarat că vrea să le ajute. Deschizând șopronul vechi, tata a început să scoată unelte: ciocane, ferăstrău, o grămadă de cuie și multe altele necesare pentru a construi o casă nouă și frumoasă.
Au trecut câteva zile, Anuța și mama ei locuiau la familia Arinei, iar tata construia încetul cu încetul o locuință nouă pentru noii locuitori ai orășelului minuscul.
A trecut o săptămână și noua casă frumoasă era gata. Anuța cu mama ei s-au mutat acolo și au devenit vecine cu Arina. Astfel, orașul a devenit mai mare.
A venit toamna rece. Noii locuitori ai orășelului veneau des în vizită la Arina și familia ei. Mamele împărtășeau rețete noi, tata povestea istorii amuzante, iar fetele își împărtășeau visele despre cum vor veni în oraș și alți copii, și toți împreună se vor juca și se vor veseli.
Și deodată, într-o zi frumoasă și însorită, cineva a bătut la ușă.
Cine e?
Întrebă tatăl familiei Arinei.
Vă rog, deschideți.
Se auzi glasul speriat al unui băiat.
Tata se grăbi să deschidă ușa și văzu în fața lui un băiețel foarte mic și o fetiță mică.
Unde sunt părinții voștri?
Ne-am pierdut. În orașul nostru a fost o furtună teribilă, un fulger a lovit casa noastră și acum nu mai avem unde locui. Am fugit, iar mama și tata erau la serviciu. Ne-a fost atât de frică încât am alergat cap-coadă oriunde și iată — am ajuns la voi.
Ei bine, intrați, rămâneți peste noapte. Iar mâine voi merge să-i caut pe mama și tata voștri, că sigur sunt îngrijorați și vă caută.
A doua zi așa au și făcut. Tata a plecat în căutarea părinților oaspeților neașteptați, iar copiii au rămas să aștepte.
Mult a mers tatăl Arinei, a plecat dimineața, iar la orașul copiilor a ajuns abia seara. Acolo i-a găsit repede pe părinții băiatului și fetiței și i-a adus la casa lui.
Vă mulțumim enorm! Ce-am fi făcut fără voi? Nici nu mai speram să ne găsim copiii iubiți.
Strigă mama copiilor.
În seara aceea toți s-au adunat la masă și au făcut o adevărată sărbătoare. Și Anuța cu mama ei erau recunoscătoare familiei Arinei, și mama și tata copiilor mici care s-au speriat de fulger și au fugit din oraș.
Și deodată se auzi un vuiet teribil. În jur s-a făcut întuneric beznă, iar sunetul înfricoșător se apropia cu viteza luminii.
Toți în pivniță! Deschideți capacul și coborâți repede!
Strigă tatăl Arinei.
Ajunși toți în pivnița întunecată și rece, toți auzeau cum se prăbușea casa în care tocmai stătuseră și băuseră ceai delicios cu biscuiți. Dulapurile se prăbușeau, scaunele zburau prin camere, veselele cădeau pe podea și se spărgeau.
Au trecut câteva ore și vuietul s-a potolit. Primul care a ieșit din pivniță a fost tatăl Arinei. Ajungând afară, nu-și putea crede ochilor — casa lor era complet distrusă. Nu mai rămăsese niciun perete întreg. Un uragan atât de teribil trecuse și distrusese totul în jur.
Unde vom locui acum?
Întrebă mama Arinei.
Nu vă faceți griji! Voi ne-ați ajutat când am avut necazuri, iar noi nu vă vom lăsa fără ajutor în situația voastră.
Deodată strigă tatăl băiatului și fetiței care se rătăciseră.
Au preluat ideea și Anuța cu mama ei. Și deja în câteva zile, cu forțe proprii și în echipă unită, a fost construită o casă nouă și frumoasă pentru Arina, mama și tatăl ei.
Așa orășelul minunat și mic s-a transformat încetul cu încetul într-un oraș mare și prietenos cu numele Lumina Bunătății.
