La marginea unei păduri mari și dese trăia o familie de veverițe — mama, tata, patru veverițe fetițe și un veveriţel băiețel. Locuiau într-un duplex mare și spațios, pe care l-a construit tata într-un stejar mare și bătrân. Acolo era foarte cald și confortabil, iar fiecare veveriță avea propriul său pătuț de lemn.
Stejarul unde locuia familia era foarte bătrân și avea foarte multe ghinde. Veverițele adorau să se caţere pe ramuri și să se joace de-a prinde-mă. Cele patru fetițe veverițe erau mai mari, iar cel mai mic era băiețelul veveriţel.
În fiecare dimineață, surioarele îl trezeau strigând:
Hei, frățioare veveriță, trezește-te! Cât poți să dormi? Afară e o vreme minunată, soarele strălucește, păsările cântă! Vino să te joci cu noi, destul ai dormit!
Nu vreau!!! Mai vreau să dorm! Lăsați-mă în pace, duceți-vă și jucați-vă singure, mie mi-e lene să ies din pătuțul meu călduț!
Răspundea veveriţelul cel mic.
Copii, nu vă certați! Sunteți frați și surori. Dacă băiețelul nu vrea să se plimbe, lăsați-l să doarmă. El e cel mai mic dintre voi, trebuie să doarmă și să-și adune puterile!
Se indigna tata.
Fetițele se supărau imediat și fugeau să se joace în alt copac, iar veveriţelul cel mic continua să doarmă dulce. Și așa se întâmpla aproape în fiecare zi.
Mai mult, veveriţelul cel mic era foarte fricos, se temea chiar și de propria lui umbră. Iar odată, când afară s-a dezlănțuit un vânt puternic și a tunat, a izbucnit în plâns și s-a ascuns în colțul cel mai îndepărtat din duplex, de unde tata l-a scos apoi cu greu.
Afară era caniculă, era luna august. Familia ieșea des din casă pentru a găsi împreună mâncare. Dar cea mai gustoasă delicatesă erau ghindele care creșteau pe stejar. Însă în ultima vreme nu mai ploua deloc, iar razele fierbinți ale soarelui uscaseră treptat frunzele copacilor. Ghindele căzuseră, și deja spre toamnă veverițele nu mai aveau absolut nimic de mâncat.
Mama și tata i-au adunat pe toți copiii și au spus:
Veverițele noastre dragi! Toată vara a fost o căldură cumplită și toate rezervele de pe copacul nostru s-au uscat. Acum nu mai avem absolut nimic de mâncat și trebuie să mergem să căutăm o altă pădure, unde am putea trăi și aduna ghinde și alune. Copacul nostru e deja bătrân și e puțin probabil să putem culege vreo recoltă de pe el.
Uau! Asta va fi noua noastră aventură! Ne vom aduna toți împreună și vom pleca în căutarea unei noi locuințe și a unor copaci mari noi, unde cresc multe ghinde. Vom merge împreună, vom cânta cântece vesele și vom întâlni mulți prieteni noi!
S-au bucurat surioarele veverițe.
Din păcate, tata nu va putea merge.
A spus mama.
Se pare că zilele trecute tata s-a luptat cu o jderă care voia să-i ia alunele pe care i le dăduse ariciul pentru copiii mici. În luptă, tata și-a rănit foarte tare lăbuța și acum nu va putea merge departe.
Eu merg!
A spus deodată, în surprinderea tuturor, băiețelul veveriţel.
Hahaha! Tu?! Dar tu te temi de propria ta umbră! Cum să umbli singur prin pădure, iar dacă va sufla vântul și va tuna, vei uita de frică încotro mergeai!
Au râs cu glas tare surioarele veverițe.
Nu voi uita nimic! Când tata și mama vorbeau odată, am auzit cum tata îi spunea mamei că în familie bărbatul trebuie să aducă mâncarea, și de cei dragi trebuie să aibă grijă tot bărbatul, pentru că voi sunteți fete, nu trebuie să o faceți voi. Și cine e bărbatul la noi, surioare, voi? Nu! Așa că voi veți rămâne acasă cu mama, iar eu voi pleca în căutarea unei păduri noi pentru familia noastră.
A declarat hotărât veveriţelul.
Punându-i puțină mâncare într-un bățuleț, mama și tata l-au trimis pe băiețel la drum.
Merge veveriţelul prin pădure, se uită în jur. E înfricoșător să umbli singur aici, când cioara croncănește, când suflă vântul, când foșnesc frunzele de la vânt... Dar băiețelul știe că trebuie să aibă grijă de familia lui, pentru că tata s-a îmbolnăvit, iar surioarele nu pot fi lăsate fără mamă.
A mers mult veveriţelul și deodată, în depărtare, a văzut o pădure nouă. Era atât de frumoasă, și chiar frunzele de pe copaci nu se îngălbeniseră atât de tare ca în pădurea lor.
Deodată, de nicăieri, în calea veveriţelului celui mic a apărut un mistreț sălbatic uriaș.
Și-a scos colții și a mârâit tare:
Cine umblă aici fără permisiunea mea? Eu sunt șeful în aceste locuri și doar eu decid cine va locui aici și cine nu.
La început veveriţelul s-a speriat foarte tare, nu putea să scoată niciun cuvânt, ca și cum i-ar fi apărut un nod uriaș în gât.
Eu... eu... vreau...
Încerca să spună ceva în șoaptă micuțul.
Vorbește mai tare, altfel te mănânc acum.
S-a înfuriat mistrețul.
Și atunci veveriţelul și-a amintit că acasă îl așteaptă patru surori, mama și tata, care speră în el.
Caut o casă nouă pentru familia mea! În pădurea noastră a fost secetă și toate rezervele noastre s-au uscat. Acum surioarele mele sunt flămânde, iar eu am plecat în căutarea unei noi locuințe și a mâncării.
A spus tare și clar veveriţelul.
Mistrețul s-a uitat la micuț și a spus:
Ești atât de mic și atât de curajos. Nu ți-a fost deloc frică să vii în locurile noastre, deși toți știu că eu sunt șeful aici și nu-mi place când vin străini. N-am mai văzut niciodată veverițe atât de curajoase, așa că vă voi permite să locuiți aici.
Veveriţelul s-a bucurat atât de mult încât nu a observat cum a ajuns acasă sărind. A povestit acasă cum a ajuns la pădurea nouă, cum pe drum s-a temut de strigătele ciorilor și de foșnetul frunzelor. Dar când le-a povestit surioarelelor și părinților povestea despre mistreț, toți au exclamat împreună:
Ce bine ai făcut! Nu oricine ar fi putut să se înțeleagă cu mistrețul, pentru că toți știu că e înfricoșător și foarte rău!
Veveriţelului i-a fost atât de plăcut, pentru că el — micuțul fricos — acum nu se mai teme de nimic.
