Dădaca Agrafena — una dintre cele mai bătrâne drăcoaice, nu degeaba numele ei începe cu litera A. Purta întotdeauna o bonetă cenușie uriașă, ochelari vechi și nu suporta deloc năzbâtiile!
Iar acestea erau din belșug în camera de sub litera F. Când Frederic ardea o gaură în cearșaf cu scântei, când Filimon sufla zăpadă pe jumătate de cameră — și tu să mături după el.
Iar când drăguții se împrăștieau de la dădacă prin parc, încearcă să-i găsești apoi, fluieri cât vrei, dar nu-i aduni.
Așa că Agrafena trebuia mereu să-i certe pe drăguți și să-i pedepsească pentru farsele lor. Dar, de fapt, îi iubea, și înainte de culcare le povestea întotdeauna basme. Magice, neobișnuite.
Pentru ele merita să suporți toate certurile și mustrările. Într-o seară, dădaca a povestit un basm nou. Era ceva acolo despre o creatură necunoscută, un mamut mic, și despre aventurile lui, dar cel mai interesant era la final, când și-a găsit mama.
Și cine e mama?
Întrebă deodată Filimon. Parcă mai auzise undeva acest cuvânt.
Mama e cea care are copii.
Spuse dădaca.
Dar noi suntem și noi copii?
Întrebă gânditoare Felicia.
Bineînțeles.
Atunci unde e mama noastră?
Întrebă supărat Frederic.
Voi nu aveți mamă. Gata cu întrebările, e timpul să dormiți.
Spuse aspru Agrafena și, întorcându-se, oftă. Când se întoarse înapoi, văzu că nimeni din camera drăguților nu avea de gând să doarmă, de pretutindeni o priveau ochi triști.
Bine, câte o bomboană verde și la culcare.
Hotărî ea. Toți se înveseliră imediat, tristețea dispăru ca prin farmec. Dădaca umbla răbdătoare prin cameră și împărțea mângâiere. Numai un dragon nu luă bombonică. Filimon.
Ia-o, cea verde e preferata ta.
Spuse linguşitoare Agrafena.
Nu prea mi-e poftă.
Spuse trist Filimon.
Pa, cum vrei.
Spuse dădaca și stinse lumina. Nu trecură nici cinci minute și toți adormeau adânc și zgomotos. Dar ce e asta? Deodată parcă se răcise. Se auzi un ciudat tropot ritmic pe podeaua de lemn.
Dădaca înțelese imediat despre ce e vorba și se apropie de patul lui Filimon. Plângea cu lacrimi înghețate, și deja tot podeaua lângă el era acoperită de zăpadă din cauza propriei lui suflări reci.
Ș-ș-ș-ș.
Îl mustrà ea, când începu să plângă în gura mare.
Ei, ce s-a întâmplat din nou?
Mi-am amintit de o cunoștință, Ana. Plângea atât de tare când mama ei s-a pierdut. Iar eu n-am văzut niciodată mama mea... U-u-u-u...
Plângea Filimon.
Hai, ajunge, o să înghețe totul aici. Hai, scoală-te, mergem.
Îl chemă ea.
Unde?
Sughiță Filimon, stropiind dădaca cu zăpadă udă.
O să vezi.
Dădaca deschise ușa dormitorului.
După mine!
Și dragonul zbură ascultător după bătrâna Agrafena în cerul nopții. Ajunseră aproape în vârful copacului dragonilor. Pe o ramură aterizară și merseră pe jos. Dădaca îl duse pe Filimon aproape de trunchi.
Pe această ramură te-am găsit, în cea mai frumoasă sămânță cu reflexii violete.
Dădaca zâmbi la amintirea ei.
Erai atât de mic și zbârcit, dar atât de drăguț și foarte fierbinte! Fumegai ca o locomotivă!
Deci m-am născut într-un copac?
Da, ca și noi toți. Suntem roadele copacului dragonilor.
Deci mama noastră e un copac obișnuit?
spuse dezamăgit Filimon.
De ce obișnuit?
Ea atinse cu dragoste scoarța.
Apropiază-te.
Filimon se apropie timid și atinse și el copacul. Scoarța era aspră și zgrunțuroasă, dar dragonul simți deodată o căldură neclară în lăbuța lui de dragon. Filimon se îndrăzni și îmbrățișă copacul, deschizând labele cât de larg putea.
Copacul foșni în răspuns cu frunzișul său și îi încălzi fața rece de lacrimi.
Și Filimon zâmbi. Acum știa, mama e aproape!
