Într-un sat mic trăiau un moș și o babă. Și pentru că satul era foarte mic, în afară de ei nu mai locuia nimeni acolo. Moșul mergea în fiecare zi la pescuit, în apropiere era marea, iar baba cultiva legume în grădină și pregătea pentru moș diverse mâncăruri delicioase.
Moșul și baba mai aveau și găini, care le ouau în fiecare zi. Baba își iubea foarte mult găinușele, pentru ele i-a cerut moșului să construiască un coteț frumos, iar în lunile reci le așternea paie ca să nu le fie frig.
Baba și moșul trăiau în cea mai mare armonie, se iubeau foarte mult și aveau grijă mereu unul de celălalt. Făceau totul împreună — și plivitul grădinii, și curățatul cotețului, și ordinea în casă. Iar moșul o numea pe babă Bunișoară, pentru că ea era cu adevărat foarte bună, grijulie și generoasă. Când într-un sat vecin, o familie nu avea deloc bani, baba mergea la ei acasă și aducea diverse bunătăți pentru copii, iar drumul până la satul vecin era foarte lung, mergând cu pas liniștit mai bine de trei ore.
Și iată că într-o seară frumoasă, când trebuia să meargă la șopron după ouă, moșul a auzit strigătul babei:
Moșule, moșule, vino repede aici! E ceva aici în șopron!!!
Moșul s-a speriat, ce putea fi acolo! Poate o vulpe s-a strecurat în șopron și a mâncat toate găinușele!
Sărind de pe scaun, moșul s-a repezit la babă în șopron. Intrând acolo, nu și-a crezut ochilor. Într-un colț ascuns, pe paie aurii, stătea un ou, dar nu unul obișnuit, ci din aur.
Cum e posibil așa ceva? Oare găinile pot ouă ouă din aur curat? Ei, babă, tu chiar exagerezi! De unde ai luat oul ăsta?
A strigat moșul cu o privire întrebătoare.
De unde, de unde, l-a ouăt găina! Tocmai intru și văd așa ceva! Moșule, suntem acum cei mai bogați din toată lumea?
Striga baba, tot nevenindu-i să creadă ochilor ei.
Ei, nu știu, dar oul ăsta ne ajunge ca să trăim bine și să nu mai muncim în grădină. Dar în general, cred că trebuie să-l ascundem undeva departe, să stea acolo pentru orice eventualitate, cine știe ce se poate întâmpla.
S-a bucurat moșul.
Așa au și făcut. Au construit o cutiuță din scânduri, moșul a pus un lacăt solid, și au pus acolo oul de aur. S-au culcat să doarmă.
A venit dimineața, și moșul s-a sculat devreme ca de obicei, ca să plece la pescuit. Luând undițele și nadă, a ieșit pe prag și a văzut-o pe babă băgând niște bârne uriașe în pământ.
Ce ai de gând, bătrâno? De ce înfigi bârnele astea în pământ? Abia răsare soarele, și tu deja faci ceva ciudat aici.
Construiesc un gard, ca nimeni să nu poată intra la noi și să ne ceară ceva. Nu mai dăruiesc bunătăți la toată lumea, acum nu mai dau nimănui nimic niciodată și nu mai ospătez pe nimeni cu nimic. Și tu, moșule, de acum să nu mai iei nimic din frigider, nici pe tine nu te mai hrănesc.
Mormăia baba pe sub nas.
Ai înnebunit cu totul? Ce faci? Am trăit atâția ani unul lângă altul! Mă duc acum la pescuit, prind niște pește, îl pregătim seara și sărbătorim oul nostru de aur.
Nu, moșule, tu du-te la pescuit, apoi adu-mi mie peștele, eu îl mănânc singură.
Moșul nu-și putea crede urechilor. Venind seara acasă cu prada, totul s-a întâmplat exact așa. Baba a luat peștele, iar pe moș l-a lăsat flămând. După ce au găsit oul acela, baba a înnebunit, a devenit zgârcită și rea. Așa treceau zilele, moșul nu mânca deloc nimic, iar baba își lua totul pentru ea.
Și atunci moșul și-a strâns toate lucrurile pe care le avea, le-a legat într-un colț de cârpă și a plecat unde l-au dus picioarele. Umbla prin pădure, găsea niște fructe de pădure și mânca, uneori mergea la pescuit și pregătea peștele la foc. Bătrânul dormea într-o colibă pe care și-o construise singur din crengi și frunze.
A trecut o săptămână, baba adunase atâtea bunătăți încât nu mai încăpeau toate în casă. În grădină făcea totul singură, în casă curăța singură, chiar și la pescuit pentru pește gustos trebuia să meargă singură.
Și atunci s-a gândit:
Singură, cumva, nu pot să fac față la toate astea. Și serile sunt plictisitoare și triste, în pădure nu mai pot merge singură, mi-e frică. Ce-mi trebuie mie oul ăsta? Ce să fac cu el? Iar bătrânul meu umblă singur prin pădure, nu mănânca nimic, a înghețat. Și el s-a purtat întotdeauna bine cu mine și m-a ajutat, a avut grijă de mine.
Baba și-a luat haina groasă și a plecat în căutarea moșului. Umblă prin pădure, și deodată vede, în depărtare, o luminiță, cineva a aprins un foc. S-a apropiat mai mult, se uită — moșul stă acolo, trist.
Moșule, bătrânelul meu iubit! În sfârșit te-am găsit! Hai acasă, am gătit atâtea bunătăți, te încălzesc, te hrănesc. O să trăim ca înainte, să ne ajutăm și să avem grijă unul de altul.
Dar cum rămâne cu oul de aur, tu după ce a apărut la noi, ai devenit atât de zgârcită și rea.
A întrebat moșul.
Nu, moșulică, am înțeles totul. Nu-mi trebuie nicio bogăție, niciun ou de aur. Mi-e atât de dor de tine, sunt atât de tristă serile, vreau să vorbesc cu tine și să râd. Și nu mai am pentru cine să gătesc mâncăruri delicioase. Întoarce-te, dragul meu, acasă!
Implora bătrâna.
După câteva zile totul s-a aranjat, în casă se auzea din nou râsul, în grădină acum lucrau moșul și baba împreună, și chiar la pescuit baba a început să meargă cu moșul.
Basmele sunt scrise pentru ca oamenii să înțeleagă că uneori fericirea nu stă în bogăție. Cel mai important este ca rudele și cei dragi să fie alături, iar tot restul — fleacuri.
