Odată, demult, a trăit un spiriduș de ape pe nume Valurel. Trăia în apă și ieșea doar la apusul soarelui, și chiar și atunci foarte rar. Oamenii spuneau că i-au văzut pe spiriduși în baltă, în mare și chiar în ocean. Valurel, however, locuia într-un vârtej al râului.
Se povestea că, atunci când ieșea din apă, era acoperit de nămol de râu, iar pe cap purta o coroniță din nufărul de baltă. Se mai spunea că mâinile și picioarele lui erau lungi, iar degetele de la picioare erau unite ca niște aripioare. Ochii îi străluceau în întuneric cu o lumină albastru-intens.
Nu era doar stăpânul vârtejului, era regele apelor! În vârtej îl cunoșteau până și cei mai mici peștișori, iar toate dorințele lui se împlineau pe loc. Nimeni însă nu știa cât de bătrân era. Nu era tânăr, dar nici bătrân. Toți erau siguri că trăise dintotdeauna în vârtej.
Avea un prieten credincios, somnul uriaș Somnel. Acesta îi servea drept cal de apă și era foarte devotat lui.
Valurel avea un bunic, pe nume Stropilă. Era foarte, foarte bătrân și nu se simțea prea bine. De mult nu mai ieșise de pe fundul vârtejului, dar știa totul despre ce se întâmpla.
Nepotul îl iubea și îl cinstea, și în fiecare an, în ziua lui de naștere, organiza o petrecere grandioasă! Și iată că marea sărbătoare a apelor sosise.
La sărbătoare, Valurel îi invita de obicei pe prietenii săi și pe toți locuitorii vârtejului. Doar în această zi, o dată pe an, bunicul Stropilă urca la suprafață ca să privească ospățul și să primească felicitări și daruri.
De data aceasta, la urarea lui Stropilă au venit Baba Cloanța, Mocirlița (Milița Dumbravă), Pădureanul Lișiță, Apusel, Noapteșa, Strigătoarea și spiriduși de ape din baltă și din lac, Bălțatu și Lacustrin, precum și mulți alții.
Primul a sosit somnul Somnel. Apoi a venit bunica Vidra, împreună cu copiii și nepoții ei, patru castori. Au zburat doi lilieci de râu, patru cocori, două stârci, două gâște cenușii, șase berze, opt rațe negre, patruzeci și două de libelule și optzeci și opt de țânțari. Au sărit treizeci și două de broaște. Toți peștii acestui râu s-au apropiat de mal și, fără un cuvânt, îl felicitau pe sărbătorit, bătând din cozi, ca la comandă.
Nepotul iubea mult bunicul și pregătise bucate alese: mămăligă cu pește „Pescărească”, ciorbă de pește „Râuleană”, porumb dulce, fasole bătută și, desigur, tortul gigantic de scoici „Nufărul”. Se auzea muzică. Bunica Vidra cânta minunat din fluier. Gâștele cântau în duet „Jalea bălții”. Broaștele au interpretat în cor o odă numită „Stropilă, sărbătoritul”. Iar Baba Cloanța și Mocirlița au dansat „Hora pe apă”.
Bunicul era fericit! Bătea din palme și plângea de bucurie, strigând: „Ai, ce nepot! Ai, ce băiat minunat!” Spre dimineață, oaspeții au plecat. Stropilă l-a chemat pe Valurel și i-a spus:
Nepotule, mulțumesc pentru sărbătoare! Ai reușit! Am îmbătrânit, iar tu ești singurul meu moștenitor. Îți voi lăsa toate bunurile acestor ape, dar ține minte: fericirea nu stă în bogăție! Trebuie să îți dezvălui o taină foarte mare…
Ce taină? – întrebă Valurel speriat.
Universul nostru are multe taine, despre care nici oamenii nu știu încă. Eu îți voi dezvălui doar una, pe care o cunosc numai eu. Ascultă: pe fundul vârtejului nostru există un pasaj subteran, care duce în orice râu, în orice mare sau chiar în ocean. În fiecare element al apei există un păzitor al fundului. Pe toți îi cunosc. Așadar, pe fundul mărilor și al oceanelor trăiesc foarte mulți extratereștri. Înainte locuiau pe alte planete, iar acum sunt aici, printre noi. Trebuie să îi vezi cu ochii tăi. Mâine pleacă la drum. Îți voi arăta drumul.
Bunicule, iubesc aventura! Mâine voi porni la drum împreună cu prietenul meu credincios, somnul Somnel, spre cea mai mare taină a Universului!
Curent bun să aveți! – spuse bunicul, îmbrățișându-și nepotul.
…Drumul a fost scurt. Călătorii nici nu au apucat să obosească. Valurel și Somnel au ajuns pe fundul oceanului.
O, Marele Neptun, asta e cu adevărat o minune! – exclamă spiriduşul, când a văzut pe fund o navă uriașă în formă de sferă.
Nava emana căldură și strălucea slab. Primul care s-a apropiat de navă a fost Somnel. Văzând că de la ea nu venea niciun pericol, i-a făcut semn cu coada lui Valurel și a dat din cap cu capul său stângaci de pește.
Să ne păzească Marele Neptun! – spuse Valurel. A privit printr-un hublou și a văzut niște omuleți mici, foarte asemănători între ei, care se plimbau încrezători prin cabină. Aveau ochi mari, nas, gură, totul ca la oameni. Dar părul nu li se vedea: pe cap purtau niște căciuli ciudate, care le acopereau fruntea, iar restul era ascuns.
Femeile se deosebeau de bărbați prin haine. Purtau rochii albastre, împodobite cu niște simboluri ciudate în formă de virgulă, și cizme moi, verzi, cu buline verzi. Bărbații erau îmbrăcați în costume roșii. Pe bluze erau desenate spirale, iar pe picioarele pantalonilor, jos, cifra 1.
Somnul auzea bine sunetele de înaltă frecvență pe care le scoteau extratereștrii, iar spiriduşul înțelegea și sunetele, și cuvintele. Valurel înțelegea bine vorbirea omenească, pentru că devenea adesea ascultătorul involuntar al povestirilor pescarilor. Dar această limbă îi era complet necunoscută.
Deodată, ușa de la intrarea navei s-a deschis, iar din ea a ieșit o femeie. Pe cap avea o sferă de argint, pe picioare purta aripioare, iar în mâini ținea o geantă-valiză. A început să adune în geantă fragmente care zăceau pe fundul oceanului.
Valurel a văzut această frumusețe neomenească, nefirească și neapoasă, dar nu pământească... o frumusețe de pe alt tărâm, și a fost cucerit. I s-a părut că inima i s-a mutat puțin mai jos, aproape de stomac, că i s-a oprit respirația câteva secunde și că tot trupul i-a fost cuprins de un fior.
S-a trezit din uimire, a plutit grăbit spre frumoasa străină. Când l-a văzut, ea nu s-a sfiit deloc, ci i-a spus ceva și a zâmbit. Valurel a încercat să țină o conversație, dar eforturile lui au fost zadarnice. Interlocutoarea lui nu îl înțelegea deloc.
Atunci a început să scoată sunetele lui obișnuite: „A-a-a-e-e-e-i-i-u-u!”. Iar ea a răspuns: „Z-z-z-s-s-t-r-r-r-u-e-a-a-a!”. Astfel a început un dialog.
Din conversație, Valurel a aflat că extraterestra se numește Zota. Are o fiică, pe nume Aella. Iar obiceiurile extratereștrilor sunt așa: dacă un extraterestru s-a îndrăgostit de o extraterestră, ei se unesc într-o familie și trăiesc împreună toată viața. Iar dacă nu există dragoste, femelele au un copil, îl îngrijesc și iubesc doar pe el.
Ea mai spunea ceva, dar Valurel nu își putea lua ochii de la ea. O admira și prindea fiecare sunet al vocii ei cântătoare.
Zota a povestit că planeta ei este foarte frumoasă, că acolo sunt foarte mulți vulcani și munți, dar foarte puțină apă.
Tocmai de aceea venim atât de des pe planeta voastră și coborâm pe cel mai adânc fund al oceanului. Ne aprovizionăm cu apă și facem cercetări științifice – spuse ea.
Deci veți pleca curând acasă? Și nu te voi mai vedea niciodată? – întrebă Valurel.
Vei vedea, vei vedea! Mă voi întoarce curând – răspunse Zota.
Ce limbă uimitoare au acești extratereștri… S-a născut undeva, pe o altă planetă! Și e la fel de vie ca aceste ființe frumoase! Dar mai ales, e foarte clară și accesibilă. Desăvârșită! – gândi Valurel.
Zota a apăsat pe un buton strălucitor de la reverul buzunarului. Ușa navei spațiale s-a deschis. Ea a înotat spre Valurel, i-a atins ușor obrazul cu al ei și a spus:
Data viitoare îți voi aduce tufa mea preferată, seamănă foarte mult cu mine. Trăiește într-o eprubetă și înflorește la fiecare șapte zile cu niște steluțe liliachii minunate. Știe să cânte și să-și asculte ecoul. Te vei uita la ea, îți vei aminti de mine și nu te vei plictisi deloc. Eu mă voi strădui să te vizitez cât mai des. Ești foarte drăguț, iar la noi nu există așa ceva. Te voi prezenta cu siguranță fiicei mele!
Zota a intrat în nava spațială. Ușa s-a închis, iar nava a pornit în sus, câștigând viteză. Sfera a ieșit din ocean și, strălucind cu luminițe albastre, s-a înălțat spre cer.
Inima lui Valurel s-a strâns. A șoptit:
În sfârșit, m-a cuprins și pe mine acest sentiment minunat! O, Marele Neptun, fii binevoitor!
Atunci, somnul său credincios Somnel a înotat spre Valurel, și au pornit spre casă. Iar pe drum, spiriduşul a aflat încă o taină: și peștii pot iubi…