Soarele se apunea deja dincolo de orizont și prin ramurile dense ale copacilor se strecurau ultimele sale raze de rămas bun. Pe o mică poiană lângă râu ardea un foc, iar lângă el stătea o fetiță de statură mică. Oricine din oraș ar fi recunoscut-o cu ușurință — părul frumos și lung de culoare castanie, o rochie violet cu paiete și pantofei, iar pe cap o mică diadema. Era prințesa. Se încălzea la foc, privind din când în când în jur. Noaptea se apropia.
Cu câteva zile înainte, ea era încă la palat. Slujitorii o urmăreau pas cu pas și orice dorință a ei era îndeplinită imediat. Orice, cu excepția uneia - nu i se permitea să părăsească castelul. Tatăl ei era rege și iubea foarte mult fiica sa, o angaja pe cei mai buni profesori, îi cumpăra jucării și rochii, dar îi interzisese strict să iasă din ușă.
Cu mult timp în urmă, el aflase o profeție care spunea: „Vei fi rege și vei domni mult, toate pământurile împărăției cu nouă zile de cale vor fi ale tale, dar va veni el cu solzi de aur și va lua ceea ce este cel mai prețios pentru tine
