De ce această zi s-a dovedit a fi atât de posomorâtă, nimeni nu știa. Ba chiar, nu doar ziua, întregul oraș era trist: case gri, oameni posomorâți. Deși, orașul arăta la fel din zi în zi.
Mama Natură nu se descurca și nu putea adăuga culori vii. În ciuda faptului că soarele strălucea puternic, frunzele copacilor cântau cântecul lor, orașul rămânea posomorât. Oamenii cu capurile aplecate și grăbiți undeva, reușeau cu succes să-și pună mama Natură pe plan secundar.
Niciunul dintre trecătorii gri și posomorâți, care se asemănau unii cu alții, nu observa pe nimeni și nimic în jur. O masă gri mergea pe o stradă gri. Se crea impresia că fiecare dintre ei vede doar propriile probleme. Nimeni nu era interesat ce s-ar putea vedea dacă s-ar uita în jur.
Absolut nimeni, doar un violonist singuratic care cânta virtuoz pe stradă sub un mare copac cu ramuri sub magazin. El singur picta spațiul din jurul lui cu melodii armonioase, trezea natura, înclinând-o să cânte împreună cu vioara lui.
Prin jocul lui, el exprima în același timp tristețe și veselie, răutate și dragoste, dând fiecărei note o particulă din propria sa suflet multifațet. Instrumentul lui uneori urla disperat, ca și cum ar fi fost vântul într-o furtună, alteori cânta ușor o nană naturii, ca și cum o mamă grijulie ar cânta copilului ei.
Melodia frumoasă care curgea din vioară a ajuns în acea zi și la tânăra Maria, care se întoarcea din magazin cu o plasă în mână. Ea auzea de departe sunetul minunat al instrumentului. Cântecul o mângâia, o chema cu el. Și deși era săracă, era gata să dea maestrului violonist ultimele monede care i-au rămas după cumpărături.
De îndată ce Maria s-a oprit lângă muzician, sunetele melodiei o-nconjurară și începură să-i mângâie auzul ușor. Fata parcă se-ntindea pe un pat moale. Nu, sunetul era ca un nor, moale și aerian, tandru și cald, exact cum voia violonistul să-l transmită.
Dar Maria era sigură că înșiși îngeții cântau pentru ea. Și violonistul continua să nu se oprească, cânta pentru tânăra ascultătoare. Degetele lungi ale mâinii lui zburau abil pe corzile subțiri, iar cealaltă mână manevra virtuoz arcușul. Fata și-a amintit de monedele pe care voia să i le dea violonistului. Și-a aruncat privirea, dar lângă muzician nu a găsit nici pălărie, nici cutie, nici caz pentru instrument.
Confuza, fata a întrebat ușor pe bărbat:
De ce nu luați bani, cântați atât de frumos? Ați putea câștiga mulți bani.
Maestrul a încheiat să cânte, și imediat fata s-a întors în orașul gri și posomorât în care a trăit mereu. Culorile vesele și vii ale naturii au dispărut instantaneu cu ultimul sunet al viorii.
Dar oare păsările primesc bani pentru zborul lor?
A răspuns muzicianul cu o întrebare.
Dar el a văzut Maria confuza, și imediat a adăugat:
Muzica este un dar divin care ne cheamă sus. Ea dă viață, învălui totul cu veselie, ascultând-o, cresc aripi. Pun în ea viața mea, iar ea pune în mine. Muzica trăiește, renaștând totul în jur, creează, dar nu știe să distrugă. Ea ne deschide porțile către nemurire, permite sufletului să plutească. Te mai interesează de ce nu iau bani pentru a trimite sufletul și visul meu în plutire?
Ajungând acasă, Maria a gândit mult la cuvintele muzicianului. Violonistul le-a lăsat adânc în inima fetei. Maria s-a îndrăgostit de muzică. Aceasta a fost prima iubire a fetei. Violonistul nu l-a mai întâlnit, dar în gând i-a promis că și ea va deveni muziciană.
Dar familia Mariei era foarte săracă, deci nu erau bani nici pentru instrument, nici mai ales pentru profesor. Dar fata nu s-a dat bătută. A făcut tot ceea ce putea face un copil de treisprezece ani pentru a economisi bani pentru instrument.
Nu se temea de nicio muncă, deși era plătită cu bani mărunți. Părinții vedeau cum fata nu mergea, ci pur și simplu zbura către visul ei sfânt. Erau părinți buni, deci au ajutat-o pe fată să strângă suma necesară, făcând-o cadou de ziua ei de naștere.
Vioara era cea mai ieftină, dar pentru Maria a devenit cea mai valoroasă, cea mai scumpă. Era primul ei instrument, și îl iubea la fel de mult ca și muzica însăși.
Timp a trecut, Maria a studiat, a învățat elementele și secretele muzicii, și după mulți ani cânta exact la fel sub același copac cu ramuri lângă magazin. Nici ea nu lua bani pentru joc, ca idolul ei. Nu știa cum se numea, și l-a văzut o singură dată.
Uneori Maria gândea că acela nu era om, pentru că nici măcar nu auzise o asemenea joacă. Și nici ea însăși nu cânta ca acel maestru, deși se strădui mult. "Care este secretul lui?" — se gândea Maria.
În acea zi, fata avea o dispoziție deosebită. Nu voia deloc să transmită trecătorilor melodii lin și tandre. Repertoriul zilei de astazi vor fi melodii vioi, vesele și rapide. Ea a atins ușor arcușul pe corzile subțiri, și a sunat ceva deosebit, care a devenit o frumusețe a tot ceea ce era în jur.
Maria aproape că a început să danseze în timp ce vioara ei cânta vioi. Ea bătea din picior în ritm cu muzica care suna și oferea un zâmbet fiecărui trecător.
Oricum, chiar și după mulți ani, orașul nu s-a schimbat deloc, toți se grăbeau undeva, doar puțini răspundeau muzicienei cu un zâmbet reciproc. Deodată, patru băieți puternici s-au apropiat de Maria. Se vedea imediat că erau locuitori nativi ai acestui oraș trist, și fata violonistă nu putea face nimic în privința asta.
Pleacă de aici!
A spus rău unul dintre băieți.
Ai adus veselie aici!
Fata s-a confundat, dar nu a încheiat să cânte. Doar melodia s-a încetinit, iar Maria a făcut cu grijă câțiva pași deoparte. Dar bărbații beți nu s-au liniștit, au continuat s-o ciupească. Unul s-a apropiat de fata slabă, a împins-o în umăr. Ea aproape că a căzut, a încheiat să cânte, se uita la străini cu ochi mari și căprui.
Nu ai înțeles, oare?
A gâfâit greu limba unul dintre obraznici.
Cum vă deranjez?
A intrat în dispută Maria puțin speriată.
Dacă nu aveți dispoziție, asta nu înseamnă că trebuie să fie rău pentru toți.
Și fata a făcut un mic pas spre agresori.
Ce ai spus, femeie?
Unul dintre băieți a smuls vioara din mâinile Mariei, a lovit-o de genunchi atât de tare încât fragmentele instrumentului au zburat în fată.
Plecăm de aici!
A comandat el, și toți patru s-au dus.
Fata jignită a început să strângă părțile primului și iubitului ei instrument. A căzut pe genunchi, și din ochi curgeau lacrimi în pâraie.
Dar nu, cum au îndrăznit, cum au putut!
Șoapte pentru ea însăși Maria plângând. Lacrimi curgeau pe obrajii ei, ea strângea vioara spartă la piept. În acel moment, ea a devenit parte a acestui trist și gri orășel, iar în inima ei s-a stins scânteia pe care i-o dăruise violonistul mulți ani în urmă. Nu putea să-și gândească cum va cânta acum, și dacă va putea cânta deloc pe o altă vioară. Nu avea nevoie de alta, și pe aceasta nu o mai putea repara.
De ce plângeți, frumoasă tânără frumusețe?
A auzit Maria în spatele ei.
S-a întors spre trecător. Un bărbat în vârstă, într-un palton gri demi-sezon și o pălărie neagră cu marginile late, stătea deasupra muzicienei aplecate. El a mutat bagheta dintr-o mână în alta, examinând vioara spartă. Și-a aruncat privirea pe fată și a zâmbit abia vizibil. Maria a vrut să-și împărtășească durerea, nu a fost deranjată că îl vede pentru prima dată.
Acesta este primul meu instrument.
Vocea ei tremura.
Mi l-au dăruit părinții de ziua mea de naștere. De atunci au trecut mulți ani, dar nu m-am despărțit niciodată de ea. Ea a fost cel mai bun prieten al meu. Nu sunt sigură că voi putea lua în mână un alt instrument, dacă voi putea cânta deloc.
Vocea ei s-a potolit cu totul, și din nou au curs lacrimi.
Muzica este un dar divin care ne atrage sus. Ea dă viață, învălui totul cu veselie, ascultând-o, cresc aripi. Oare ai putea crede că acei băieți au rupt aripile tale împreună cu vioara? Muzica ne deschide porțile către viitor, ne dă posibilitatea să plutim. Vei putea plutii cu orice instrument, dacă, bineînțeles, știi cum să faci asta.
Fiecare cuvânt al străinului îi dădea încredere, ochii Mariei au început să strălucească. Ea a recunoscut minunatul violonist din cuvintele rostite.
Fata a zâmbit, a fost cuprinsă de emoție, dar a găsit puterea să întrebe:
Oare nu sunteți dumneavoastră, acel virtuoz violonist care a rostit aceste cuvinte pentru mine mulți ani în urmă? De atunci am început să cânt la vioară, vă mulțumesc! Dar nu reușesc să cânt la fel de frumos cum făceați dumneavoastră. Care este secretul măiestriei?
A întrebat Maria.
Cel mai probabil vioara ta cânta, nu sufletul tău. Încearcă să trimiți sufletul tău în zbor și melodia va zbura după el.
A zâmbit ușor bătrânul.
Acum Maria înțelegea cu totul altfel cuvintele lui. Ea înțelegea că trebuia să zboare nu melodia și vioara, ci sufletul ei. Muzica i-a dat aripi chiar atunci, la prima întâlnire cu violonistul. Și acum fata era sigură că va putea cânta la fel de frumos ca și inspiratorul ei. Nu, ea nu va cânta, ea va plutii.
Da, totuși era dumneavoastră.
A spus cu siguranță Maria fericită.
Da, eram eu. Dar acum tu devino cea care va putea oferi unei tânăre fete un vis, cea care îi va arăta unde să caute aripi.
Spunând aceste cuvinte, bătrânul s-a evaporat, a dispărut. Iar Maria s-a uitat la vioara spartă, dar ea a devenit complet întreagă.
Fiecărei persoane muzica poate să-i dea aripi. El vrea să devină pasăre pentru a zbura departe de toate problemele existente. Cineva încearcă să-și bată aripile, crede că plutește, deși doar merge sigur pe pământ. Dar doar păsările știu să zboare. Iar aripile pe care ni le dă muzica pot fi folosite de puțini…
Aceștia sunt cei mai fericiți oameni… Dar merită, nu este niciodată prea târziu să înveți.
