Andrei îl aștepta pe tatăl său de la o Misiune Importantă. Tata lipsea de mult timp. Mamei îi era adesea greu să se joace cu Andrei, iar în aceste momente micuțul se simțea singur și îi era dor de tată.
Într-o zi, băiatul a ieșit la plimbare și, trecând pe lângă parcul în care creșteau stejari înalți și multe flori colorate, a văzut ceva ciudat. Acolo era un nor negru, mare. Era atât de înfricoșător și voia să-l prindă pe Andrei. Se apropia tot mai mult, iar Andrei l-a recunoscut.
Era tristețea. Andrei a fugit de ea, dar tristețea îl urmărea. Atunci Andrei și-a amintit că avea în buzunar niște creioane colorate. S-a oprit și a desenat pe asfalt un gard uriaș. Tristețea a zburat mai aproape, dar, când a văzut gardul, s-a dat înapoi, s-a întors și a plecat.
Băiatul era speriat. A alergat cât putea de repede spre mama lui. Pe lângă el treceau mașini și oameni, dar Andrei nu vedea pe nimeni. Nu a observat nici vecina, tanti Silvia, cu pudelul ei pe nume Bobi, cu care îi plăcea atât de mult să se joace.
Mamă, mamă! — a strigat Andrei. — Tristețea m-a urmărit.
Așa, așa, așa, — a spus mama gânditoare, — și de unde a apărut?
Nu știu. Mergeam la plimbare, voiam să întâlnesc copiii și să desenez cu creioanele, dar ea a apărut brusc! — a răspuns Andrei.
Și la ce te gândeai când mergeai spre copii? Te supără ceva? — a întrebat mama.
Mă gândeam la tata și la faptul că îmi e dor de el. Că încă nu s-a întors. Și mă supără că la grădiniță toți copiii sunt luați de tați, iar pe mine nu mă ia nimeni, — a spus Andrei, iar în ochi i s-au umplut lacrimi.
A fi trist este normal. Și eu sunt tristă și mi-e dor de tata. Hai să ne gândim ce putem face ca să alungăm tristețea? — a propus mama cu un zâmbet.
Și ce putem inventa? — a întrebat Andrei. — Pentru că e atât de mare tristețea asta!
Putem să-i scriem tatei o scrisoare și să-i povestim cum ai cântat ieri la serbare. Îți amintești cum au aplaudat toți?
Da! — a spus Andrei, zâmbind. În acel moment și-a amintit cum stătea pe scenă.
Poți să-i scrii în fiecare zi. Sau uite ce mai am aici, — a spus mama, întinzând fiului un caiet. Caietul era frumos și colorat. Și mai știa și să vorbească.
Salut, Andrei! — a spus caietul. — Eu sunt Jurnalul tău. Poți să-mi spui în fiecare zi cum ți-a trecut ziua. Eu voi păstra totul și apoi îi voi povesti tatălui tău.
Ce tare! — a spus Andrei, iar fața i s-a luminat de un zâmbet fericit.
Așa vei putea comunica cu tata cât timp lipsește, — a spus mama, — și ține minte că mereu te poți juca cu mine. Putem să ne uităm împreună la ceva. Sau poți merge să desenezi cu creioanele împreună cu prietenii, iar apoi să-i scrii despre asta tatei. El va citi cu bucurie. Și ține minte că se va întoarce curând, iar eu te voi apăra mereu.
Mama l-a strâns tare în brațe pe Andrei, iar el, fericit, a alergat să-i scrie tatei o scrisoare. Erau atâtea lucruri interesante de povestit!