Capitolul zece. Cum a ajuns Măgărușul să iubească baia
Măgărușului nu-i plăcea apa, spre deosebire de Pipito. Să bea apă — ei, asta mai merge, desigur, nu de-adevăratelea, ci ca în joacă. Să-și bage nasul în apă e mereu interesant, dar să facă baie... Nu, nu, mulțumesc. Măgărușul nu iubește baia.
Până la un anumit moment nu s-a spălat deloc, dar timpul trecea, iar blănița lui albă de odinioară s-a încâlcit și a căpătat o nuanță cenușie. Stăpâna se uita la el și spunea de mai multe ori: «Hmm, ar trebui să te spălăm».
Ce obsesie au oamenii ăștia să spele mereu ceva? Măgărușul vedea că stăpâna și stăpânul se spală zilnic, spală neîncetat lucruri: și pătura de pe pat, și chiar și scaunele, iar fața de masă — cu atât mai mult.
«Poate că lor le trebuie toate astea, dar pe mine nu mă duce nimeni la spălat nici pentru o mie de lei», — gândea Măgărușul și, de fiecare dată când stăpâna începea să vorbească despre baia lui, făcea ceva haios.
Sărea din brațele ei sau brusc se așeza în cap. Atenția stăpânei se muta, ea râdea și amâna baia pentru altă dată. Dar oricât ai amâna o treabă importantă, mai devreme sau mai târziu va sosi momentul în care trebuie făcută.
Într-o sâmbătă, stăpâna a luat un lighean mic de plastic, a turnat în el apă călduță, a adăugat șampon parfumat și a bătut o spumă pufoasă. Măgărușul a încercat să-i scape din mâini când o ducea spre baie, dar de data asta nu i-a reușit. Plici, și s-a pomenit în spumă până la ochi.
«Hapciu!» — strănută tare Măgărușul.
«Sănătate!» — strigă stăpâna spre bucătărie, crezând că strănutase soțul ei.
I-a spălat Măgărușului coarnele, burtica moale, fiecare labă și urechile, iar ochii i-a șters cu grijă cu apă curată, ca să nu-l usture.
Bulele de spumă plesneau treptat cu un zgomot foarte plăcut, iar Măgărușului i s-a părut că baia nu e chiar atât de rea. Plutea pe spate cu nasul în sus, intra când în norul de spumă, când ieșea din el, ca un vas uriaș, și își imagina că e cel puțin căpitan. Când stăpâna a spus că e timpul să iasă din cadă, Măgărușul a protestat.
«Cum să ies? Unde să ies? Deja să ies? Dar eu vreau să plutesc aici până dimineață!» — ar fi vrut să strige Măgărușul, dar n-a apucat. Stăpâna l-a scos de coarne, nu prea delicat, așa că apa curgea șiroaie de pe el, și imediat l-a înfășurat într-un prosop mare, moale.
Măgărușul stătea pe pat, înfășurat din cap până în labe, și simțea cum prosopul se udă repede, absorbind apa. Se mai întristă puțin.
«Se pare că baia nu e chiar atât de rea, gândea Măgărușul. Poate că oamenilor chiar le e drăguț să se spele în fiecare zi. La urma urmei, ei nu au o blană atât de deasă, la uscarea căreia se duce un timp întreg. Dar și mie mi-a plăcut să fac baie. Cald și vesel. Data viitoare pot s-o repet. Degeaba n-am vrut să încerc».
Așa a ajuns Măgărușul să iubească baia.
Capitolul unsprezece. Cum a apărut Ursulețul în casă
Nimeni nu-și amintește exact cum a apărut Ursulețul în casă. Potrivit uneia dintre versiuni, l-a adus stăpânul într-o cutie de carton.
«Un colet de la mama», — i-a explicat el soției, iar Măgărușul și Vulpița, desigur, au auzit și s-au bucurat. Un colet e mereu ceva bun.
Potrivit altei versiuni, Ursulețul a ieșit din mâneca unei geci de piele uitate de stăpân. Dar faptul rămâne fapt: într-o zi frumoasă (deși poate a fost o zi frumos-ploioasă) Ursulețul a apărut în blocul de pe strada Învățătorilor.
Tot greu de spus cum s-au cunoscut Măgărușul și Vulpița cu el. Și-ar fi amintit, dacă ar fi trebuit să întindă laba și să se salute, să povestească cum trăiesc aici, la ce se joacă, despre obiceiurile lor. Dar nu, nimeni nu-și poate aminti nimic din toate acestea.
Ursulețul a apărut de la sine. Mic, încăpând pe palmă, nu semăna deloc nici cu Măgărușul, nici cu Vulpița.
Ursulețul era făcut din lână maro, cu un nasuc moale, drăguț, la fel ca el însuși, și cu ochișori negri, care priveau pe toți de sub sprâncene.
Tăcea mult, nu știa să vorbească la fel de repede ca Măgărușul și nici la fel de sigur ca Vulpița. Un timp a dormit pur și simplu pe scaun (pe când Vulpița și Măgărușul se urcau mereu în patul stăpânilor, vorbeau mult înainte de culcare, discutând despre ziua trecută, și abia apoi adormeau buștean). Ursulețul era lăsat să doarmă pe scaun, pentru că stăpâna se temea că își va strica blănița, dacă se tăvălește cu ei.
Dar treptat (și, din nou, nimeni nu poate spune exact când) Ursulețul s-a mutat și el în pat și a început să ia parte activă, prin tăcerea lui, la discuțiile dinainte de culcare. Se pare că asta s-a întâmplat după ce Vulpița a făcut câteva scandaluri și a cerut să doarmă și ea pe scaun, ca Ursulețului să nu-i fie frică singur. Unde merge Vulpița, merge și Măgărușul, iar fără Măgărușul nici stăpâna nu accepta să adoarmă. Până la urmă, a trebuit să facă concesii.
Și, în ciuda miilor de imprecizii și a golurilor din amintiri, Ursulețul a intrat în familie și s-a integrat temeinic.
Uneori, în viața noastră se întâmplă evenimente care, la prima vedere, nu înseamnă nimic pentru noi, așa că ulterior nu le putem reține în detaliu și ne plângem că nu ne-am dat seama imediat că a fost un moment important. Așa s-a întâmplat și cu Ursulețul.
El a devenit de neînlocuit fără să facă nimic special pentru asta. Iar Măgărușul și Vulpița l-au îndrăgit, și astfel s-a format definitiv trio-ul de prieteni nedespărțiți.
Capitolul doisprezece. Cum s-au înțeles Măgărușul și Vulpița în privința neînțelegerilor
Măgărușul și Vulpița sunt prieteni nedespărțiți. Cu excepția unor două săptămâni pe an, când Vulpița pleacă în vizită la părinții stăpânului, la fel ca ea roșcată și țesută de mână. Măgărușul rămâne mereu cu stăpâna. Unde merge ea, merge și el. În restul timpului, Măgărușul și Vulpița sunt mereu împreună.
Și ce năzbâtii nu inventează, cât timp stăpânii sunt la serviciu! Să se strecoare în bucătărie și să ronțăie ciocolata din frigider — gata. Să alerge cu lăbuțele pe pianul din colțul camerei, astfel că nu iese o melodie, ci o cacofonie — gata. Să se joace de-a v-ați ascunselea pe tot patul — gata. Și, bineînțeles, jocul lor preferat — să înghețe în cea mai naturală poziție posibilă, de îndată ce în ușă se întoarce cheia. În acest joc, Măgărușul aproape mereu pierde în fața Vulpiței: cine altcineva, dacă nu Vulpița, e maestru în a sta nemișcat.
Măgărușul și Vulpița nu s-au certat niciodată pentru nimic. Au fost mereu de aceeași părere, dar nenorocirea a venit de unde nu se așteptau.
Odată, stăpânul a cumpărat carne gustoasă pentru cină, iar stăpâna a copt-o în cuptor cu o crenguță de rozmarin. Prin apartament s-a răspândit imediat un miros delicios. Măgărușul a început să-și miște nasul suspicios, iar Vulpița și-a mișcat nasul cu bucurie. A început chiar să-și fluture coada de plăcere, ca pe o mătură. Măgărușul s-a încruntat și a încercat să-i explice Vulpiței:
Carnea e rea, din cauza ei a murit un animal, — mormăi el.
Carnea e foarte gustoasă! Înseamnă că o poți mesteca ca gumă. Și mai e atât de sărată, atât de aromată, atât de... — Vulpița își închise ochii de fericire, imaginându-și ce cină se pregătește.
Măgărușul nu a mers la cină, s-a dus pe pervazul ferestrei la Pipito și se uita chiorâș la cum stăpânul și stăpâna lovesc tacâmurile, ciocnesc paharele cu «clinc» și își împărtășesc noutățile săptămânii.
Idilă, iar lângă farfuria stăpânului stătea Vulpița și din când în când fura bucățele de carne în gură. Și-și fluturau coada atât de activ, încât Măgărușul a început să se îngrijoreze că ar putea-o arde la lumânarea de pe masă.
Măgărușul se simțea foarte singur. În gând l-a întrebat pe Pipito: «Și acum ce să facem?». Pipito i-a răspuns tăcut: «Fiecare poate avea propriile gusturi și preferințe. Și asta nu îi face pe alții răi sau buni. Trebuie să fim toleranți cu slăbiciunile celorlalți. Vulpiței îi place carnea, tu îți place prăjitura cu piersici, iar eu — apa... Dar rămânem în continuare cei mai buni prieteni».
Măgărușul a hotărât că gândul acesta e destul de înțelept și că merită să fie cugetat. Poate că nu i-a răspuns Pipito Măgărușului. Poate că a ajuns el singur la acest gând. Pipito tace mereu. Nu vom afla niciodată. Dar, esențialul este că neînțelegerea dintre Măgărușul și Vulpița din seara aceea a fost rezolvată o dată pentru totdeauna.
Măgărușul s-a liniștit, fiindcă a înțeles că se împrietenește cu Vulpița indiferent dacă ea mănâncă sau nu carne. Deși, desigur, ar fi fost mai bine dacă nu ar fi mâncat-o. Dar ce să faci.
Capitolul treisprezece. Cum a aflat Măgărușul că are un nume
Măgărușul trăiește cu stăpâna și stăpânul de mult timp. Și are prieteni, Vulpița și Ursulețul. În timpul liber, de la năzbâtii, Măgărușul îi place să stea cu stăpâna și să asculte cum citește cărți. Cel mai adesea ea citește în tăcere, pentru sine. Și doar ochii ei migdalați aleargă pe pagini.
Dar Măgărușul parcă ar ști să citească gândurile. Se uită la expresia feței ei și înțelege despre ce e vorba în carte.
Măgărușului îi place, de asemenea, să se urce pe capacul pianului și să asculte cum stăpânul scoate din acest instrument mare, asemănător unei cutii albe, melodii.
Ai zice că Măgărușul duce cea mai fericită și liniștită viață dintre toate cele posibile. Dar, într-o zi (ca întotdeauna, când în cărți vezi cuvântul «odată», se întâmplă o întorsătură neașteptată a evenimentelor), stăpâna și-a desprins privirea de carte, a oprit melodia pe care o exersa soțul ei și a spus gânditoare:
Nu-i bine. Fiecare dintre noi are un nume, iar Măgărușul nu are.
Măgărușul a sărit de uimire. El credea că Măgărușul e chiar numele lui.
Trebuie să-i găsim un nume, — a continuat stăpâna, uitându-se la soț.
Și el s-a încruntat. Câteva secunde, camera a fost cuprinsă de liniște deplină. Toți gândeau, și Măgărușul a început și el să gândească. Nu la un nume, ci așa, din solidaritate.
Am găsit! — strigă în sfârșit stăpâna. — Să-l numim Danki. Pe de o parte, este cuvântul german pentru «mulțumesc», și ce altceva ar potrivi mai bine unui Măgăruș atât de cult, venit la noi din Germania. Iar pe de altă parte, seamănă cu cuvântul englezesc «donkey», care înseamnă «măgar». Foarte armonios.
Cred că se potrivește de minune, — aprobă stăpânul și se cufundă din nou în partitură.
Și Măgărușului i-a plăcut noul nume... deși era neobișnuit că acum așa îl vor striga. Doar că Măgărușul s-a îngrijorat degeaba. Noul lui nume nu s-a prins în casa lor, deși stăpâna își amintea uneori cum l-a numit. Dar cel mai des se întâmpla asta când veneau oaspeți în casă și întrebau: «Cum o cheamă pe această minunată jucărie?»
Măgărușul se supăra mereu că l-au numit jucărie, așa că aproape nu auzea explicația încurcată a stăpânei și prezentarea cu numele oficial.
Dar în familie Măgărușul a rămas tot Măgărușul. Și era complet mulțumit.
Capitolul paisprezece. Cum a apărut un om nou în casă (ultimul capitol, cel mai lung)
Măgărușul, Vulpița și Ursulețul sunt cei mai importanți oameni din familie. Asta știu ei sigur. Îi iau cu ei în călătorii, în parc la plimbare, în pădure la piknik. Fără ei nu se sărbătorește niciun eveniment important, fie ziua de naștere a stăpânei sau a stăpânului, fie Anul Nou. Li se aduc de la serviciu bunătăți. Sunt iubiți la fel de mult — și de stăpân, și de stăpână.
Când stăpânul pleacă la rude, poate lua cu el Vulpița sau Ursulețul, pentru că acolo, în orașele îndepărtate, au prieteni, dar Măgărușul este mereu cu stăpâna.
Dar, într-o zi, s-a întâmplat ceva ciudat. Iar premisele acestui eveniment curgeau ca un râu de vreo șase luni.
Mai întâi, în casă s-a instalat un nume nou. «Emily, Emily, Emily» — se auzea din toate părțile. Când de la stăpân, când de la stăpână. Numele era rostit în receptor și unul altuia.
Prietenii așteptau o oaspete misterioasă, pe nume Emily, dar oaspeta nu apărea. Era ciudat și de neînțeles.
Apoi stăpâna a devenit puțin rotunjoară. Așa spunea Măgărușul, apărând-o, iar Vulpița insista că e de la bomboanele mâncate seara. Iar Ursulețul nu spunea nimic, cum face întotdeauna. El înțelegea puțin.
Apoi în apartament au început schimbările. Întâi a apărut o comodă nouă, albă, iar apoi, nu se știe de ce, încă un pat, mult mai mic decât al Măgărușului, Vulpiței, Ursulețului și al stăpânilor. Și, în sfârșit, în hol a apărut un obiect ciudat cu roți.
«Ce-ar fi să mă dau cu el», — se plângea Vulpița, pentru că lor nu li se propunea așa ceva din motive necunoscute.
Iar într-o zi stăpâna a fost dusă pe neașteptate. Nu a fost acasă câteva zile, și nici pe Măgărușul stăpânul nu l-a luat cu el, când pleca grăbit undeva.
Prietenii stăteau acasă și se îngrijorau. Ce se întâmplă, de fapt? Probabil stăpâna s-a îmbolnăvit foarte tare. Și cum s-o ajutăm?
Nici stăpânul nu arăta bine în zilele acelea. Cu cearcăne sub ochi, încruntat, obișnuia să intre în apartament, să-și strângă lucrurile în geantă și să plece cu cea mai îngrijorată față din lume.
Dar vremurile grele au proprietatea de a se sfârși. Și într-o zi, pe pragul apartamentului a apărut stăpânul cu un zâmbet fericit pe fața nebărbierită. Ducea în brațe un combinezon bogat, de culoare lapte, iar în urma lui venea stăpâna. Și ea sleită de puteri, dar cu ochii strălucitori.
Au stat mult lângă patul mic, apoi i-au chemat pe Măgărușul, Vulpița și Ursulețul. Pe saltea stătea un omuleț mic și sufla încet prin nasucul lui. Dormea.
Pentru o secundă, Măgărușului i s-a strâns inima de pluș.
«Ei bine, acum nu mă vor mai iubi atât de mult», — s-a gândit el.
Dar în acel moment micuțul s-a trezit și și-a deschis ochii săi albaștri-albaștri, ca adâncul oceanului. Măgărușul a rămas fără suflare și putea jura că a auzit clar o suspinare la fel de adâncă lângă el, suspinarea Vulpiței și a Ursulețului.
«Ce drăguț e omulețul ăsta».
Iar stăpâna, din vechi obișnuință, l-a strâns pe Măgăruș la piept. Și Măgărușul putea asculta cât de repede și bucuros îi bătea inima. Și a înțeles că nu mai poate să nu-l iubească pe noul om și, parcă, îl iubește deja din toată inima.
Familia stătea deasupra pătuțului și se uita la bebeluș. Iar acesta, neînțelegând, și-a încrețit nasul de mirosurile necunoscute, a strănutat și și-a închis din nou ochii.
Așa a apărut un om nou în casă, iar aventurile Măgărușului, Vulpiței și Ursulețului, după cum s-a dovedit, abia începeau...