Trăia odată o fetiță pe nume Anna. Ea locuia împreună cu părinții ei într-o casă mare și frumoasă. Aici totul era făcut din lemn, așa că în camere plutea mereu un miros plăcut de rășină.
Mama Annei — Maria, era cea mai bună gospodină din sat. Pregătea plăcinte minunate cu vișine, cu dude, știa să facă dulciuri delicioase și să gătească diverse feluri de mâncare, așa că toți vecinii veneau în vizită la casa Annei.
Tatăl fetei era fermier și se numea Ion. El își petrecea aproape tot timpul la ferma sa. Avea și sere cu legume, și țarcuri pentru cai, și grajduri cu berbeci și oi.
Annei îi plăcea să vină la ferma tatălui, acolo avea mulți prieteni. Și mai avea un prieten — Tarasie. Băiatul locuia nu departe de casa Annei și venea des să se joace cu ea.
Fetița avea șase ani, iar Tarasie șapte, ei erau nedespărțiți de la naștere, iar părinții lor se împrieteniseră și se vizitau des. Timpul trecea și copiii creșteau. Iată că Anna împlinise cincisprezece ani și devenise o adevărată frumusețe.
Într-o zi, când părinții lui Tarasie au venit din nou în vizită la Anna, mama lui a spus:
Uitați-vă la copiii noștri, sunt adevărați mire și mireasă! Când Anna va împlini optsprezece ani, Tarasie va avea deja nouăsprezece, atunci cu siguranță vom face nunta!
Desigur! Arată atât de frumos împreună. Și se cunosc de la naștere!
A adăugat mama fetei.
Copiii doar zâmbeau. Într-adevăr se iubeau foarte mult, erau cei mai buni prieteni și niciunul dintre ei nu avea pe nimeni mai apropiat.
Într-o zi, mama Annei a trimis-o pe fată în pădure după dude, ca să facă plăcinte pufoase și delicioase. Seara trebuiau să vină din nou în vizită Tarasie și părinții lui.
Anna, încearcă să culegi dudele cât mai repede, voi avea nevoie de ajutorul tău, — spunea mama Maria.
Mămico, mă voi descurca foarte repede. Dar poate să iau cu mine pe Tarasie, e plictisitor să merg singură în pădure!
A întrebat Anna.
Hai să le facem o surpriză, pentru că nu știu că astăzi vom pregăti plăcinte delicioase pentru ei.
Anna a fost de acord. A luat coșul și a plecat în pădure. Fetei îi plăcea foarte mult să se plimbe acolo. Păsările cântau pentru ea melodii frumoase, frunzișul copacilor șuiera diferite cântece. Uneori, din spatele copacilor apăreau urechile iepurașilor cenușii, iar odată Anna văzuse chiar o veveriță care îi făcuse semn cu coada ei pufoasă și roșcată.
În sfârșit am ajuns la tine, copacul meu drag!
A spus Anna când a ajuns la dudul. Fata a cules fructele și a umplut coșul până sus.
Întorcându-se, a auzit un sunet ciudat, i s-a părut că ceva urlă și vuiește în spatele ei. Întorcându-se, fata a văzut o umbră mare de copac cu ramuri uriașe. S-a speriat atât de tare încât a scăpat coșul din mâini.
Ce faci tu aici? De ce ai venit?
A șoptit umbra.
Am venit să culeg fructe pentru plăcintele pe care le face mama.
A răspuns speriată Anna.
Știi tu că în această pădure eu sunt cea mai importantă și nimeni nu are voie să se plimbe aici, și cu atât mai puțin să culeagă darurile naturii!
A continuat umbra să sperie fata.
Ca pedeapsă te voi transforma în cel mai frumos animal și nu vei mai deveni niciodată om. O singură salvare va fi — trebuie să fii iubită sincer de un tânăr.
Umbra a fluierat cu ramurile și Anna s-a transformat imediat într-un cal alb frumos cu coamă mătăsoasă și strălucitoare. Calul a pornit în galop spre casă, nu înțelegea că toate acestea i se întâmplaseră cu adevărat.
Ioane! Au trecut deja câteva ore de când Anna a plecat în pădure după dude. Sunt îngrijorată, încă nu s-a întors, poate s-a întâmplat ceva!
A alergat Maria la fermă.
Nu-ți face griji. E o fată curioasă, probabil s-a uitat undeva la frunzele unui copac nou sau ascultă cântecul păsărilor.
A spus tatăl.
Și deodată la fermă a intrat ca un uragan un cal alb ca zăpada, frumos. Bătea din copite și se învârtea prin grajd așa că mama și tata s-au speriat.
De unde a apărut acest cal frumos? Al cui este? Pentru că în apropiere nimeni nu ține cai!
S-a mirat Ion.
Hai să-l păstrăm la noi, să-l hrănim, poate e flămând. Ceva îl neliniștește, uite, privește cum bate din copite, parcă încearcă să ne spună ceva.
A propus mama Annei.
Au trecut câteva luni, părinții au căutat-o pe fiica lor peste tot. Tarasie mergea în fiecare zi în pădure să caute fata, dar nu a găsit-o. Venea în fiecare zi la grajd, parcă avea o presimțire.
Bună, frumoaso! De ce ai ochii atât de triști?
Spunea băiatul.
Anna încerca doar să scoată sunete omenești, dar nu reușea. Și chiar îi curgeau lacrimi din ochi, iar Tarasie o mângâia cu drag și o compătimea.
Într-o zi, când la Ion au venit cumpărători pentru un cal, Tarasie era în grajd.
Care este cel mai frumos cal al dumneavoastră?
A întrebat cumpărătorul.
Această frumusețe este cea mai tânără și cea mai îngrijită. A venit la noi în galop acum câteva luni și a rămas aici. Nu știm de unde vine, cine este proprietarul ei, dar nu am alungat-o, am lăsat-o să trăiască în grajd cu toți caii.
A răspuns tatăl.
Negustorul a întins suma necesară de bani și s-a apropiat de cal.
Și deodată din spatele lui s-a auzit un strigăt:
Nu o dau! Este calul meu! Nu voi permite niciodată nimănui să o ia!
Tarasie a alergat la Anna și a blocat trecerea cu un morman mare de paie.
Băiatul s-a apropiat de cal, a mângâiat-o cu drag pe coamă și a spus:
Nu te dau nimănui!
Și deodată calul alb ca zăpada s-a transformat în Anna! Era atât de frumoasă încât toți cei din jur au fost orbiți de frumusețea ei.
Tarasie!
A exclamat fata.
Anna! Chiar tu ești! Știam, am crezut că te vei găsi cu siguranță!
De atunci Tarasie și Anna nu s-au mai despărțit niciodată. Când fata a împlinit optsprezece ani, iar tânărul nouăsprezece, au făcut nunta. Au trăit mult și fericiți și nu s-au părăsit niciodată.
