S-a întâmplat într-o pădure. Soarele de dimineață răsărea de după munte. Iar primele lui raze blânde luminau frunzișul copacilor, atins de picături de rouă.
De departe se auzea sunetul clopoțeilor. În vizuina sa s-a trezit micul Pui de Urs, care locuia acolo cu mama Ursoaică importantă și cu tatăl Urs impunător. Iar în ziua aceea, Puiul de Urs avea o sărbătoare — Ziua de Naștere.
Luni întregi a așteptat cu nerăbdare să vină Ziua aceea, căci cadoul fusese comandat de mult de la părinți și răbdarea era deja la limită. Și iată! A sosit mult așteptata Zi de Naștere!
O cutie mare stătea lângă pătuț. Puiul de Urs a dezlegat cu emoție fundița, a deschis cutia și... O, minune! Privirii i s-a înfățișat o tobă mare și colorată. Cadoul era decorat cu modele complicate, avea curele late, pentru a fi purtată la gât, și două bețe de tobă, care ajută să scoți sunete vesele din tobă.
Puiul de Urs s-a bucurat enorm de un astfel de cadou, pentru că visa de mult la el și spera în secret că părinții nu se vor răzgândi și nu-i vor cumpăra altceva. Și-a pus-o la gât și a sărit afară în pădure.
Și de atunci, toate animalele și păsările pădurii și-au pierdut liniștea. De dimineața devreme până seara târziu se auzea doar: «Bum-bum-bum! Bom-bom-bom!»
Puiule de Urs, odihnește-te măcar puțin, ni se înfundă urechile, ne dor capetele.
Rogau păsările.
Iar Puiul de Urs le răspundea:
Mai cânt puțin, nu vă distrați?
A fluerat cu bețele de tobă și prin toată împrejurimea a răsunat un foarte puternic «bum-bum-bum!».
Nu mai pot animalele să rabde, cer:
Puiule de Urs, încetează să cânți! Avem copii mici, vor să doarmă, dar din cauza cântatului tău nu pot adormi deloc! Bați prea tare!
Să mai rabde puțin, apoi vor adormi. Mare lucru...
Nu se oprea Puiul de Urs toboșarul.
S-au adunat laolaltă toate insectele: gândăcei, buburuze, țânțari, fluturi. În cor au început să-l roage pe Puiul de Urs să înceteze să cânte — prea tare devenise în pădure.
Aricii s-au strâns în ghemuri țepoase de zgomot, veverițele s-au ascuns în scorbura largă, iepurașii s-au îngropat în vizuini adânci, chiar și ciorile au zburat pe cei mai înalți copaci, ca să nu se audă atât de tare sunetele enervante.
Pe nimeni nu asculta Puiul de Urs, se gândea doar la el și la cât de distractiv îi este să cânte la tobă. De aceea, toți locuitorii pădurii au hotărât să-l învețe minte.
Spre seară, soarele a coborât spre apus, razele lui nu mai străluceau atât de puternic și nu mai luminau întinderile pădurii. Puiul de Urs, care toată ziua umblase prin desișuri și poteci cu toba lui și bătuse în ea, obosise puțin după o zi întreagă, s-a așezat pe o poiană colorată cu flori parfumate pe o buturugă uriașă seculară, asemănătoare unui fotoliu, să se odihnească.
Deodată s-a întâmplat ceva neprevăzut: toate păsările care trăiau în această pădure și în împrejurimi, dintr-o dată, toate împreună foarte tare au început să cânte, să ciripească, să croncăne, să cucuiască, să ciripiască. Animalele au început să cânte la diferite instrumente muzicale.
Veverițele — la flaute, vulpițele — la pian, lupii — la chitare, urșii — la contrabași, iepurii — la balalaici... Iar toți gândăceii și fluturii, în frunte cu broaștele, au început să facă horă chiar în jurul buturugii pe care se așezase să se odihnească Puiul de Urs.
El era nedumerit:
Ce s-a întâmplat, ce se petrece?
Micul Pui de Urs și-a prins capul în lăbuțe, n-a mai rezistat și a strigat:
Opriți-vă! Nu cântați, nu cântați la instrumente, nu dansați! Sunt atât de obosit, iar voi ați făcut un zgomot atât de mare. Eu întotdeauna...
Și Puiul de Urs a tăcut, a înțeles că el se purtase greșit când nu ținea cont de ceilalți.
Și-a recunoscut greșeala, și-a cerut scuze pentru comportamentul lui rău și lipsa de educație. Și a promis că de acum înainte va cânta la toba zgomotoasă doar atunci când «bum-bum-bum»-ul lui răsunător nu va deranja pe nimeni.
