A fost odată… Nu, să încep altfel: pe marginea unei păduri mari și fermecate, frumoase, creștea un brăduț mic și pufos. Creștea înconjurat de surioare și prietene, în dragoste și grijă.
Bunico, și cum așa? Cine avea grijă de el? ― a întrebat nepoțelul cel mic.
Cum cine? Animalele, păsările. De brăduții mici avea grijă și pădurarul.
Bunico, și cum avea grijă el?
Primăvara devreme, când zăpada încă nu se topise ― nu se dezghețase și nu se transformase în pârâiașe, ci doar se moleșise, ca o înghețată cremoasă caldă ― pădurarul sădea în pământ brăduții mici-micuți.
Bunico, dar pământul e sub zăpadă. Este rece.
În un asemenea pământ se sădesc brăduții.
Mâine mergem în grădină și semănăm mazăre! ― a strigat băiatul.
Tu de ce mă întrerupi? Ce grădină? Afară e noiembrie, zăpada e până la genunchi.
Deci brazii se pot sădi, iar mazărea nu?
Uite, Doamne… Deștept s-a făcut ― a zâmbit bunica și a continuat povestea ― pe brăduții mici îi îngrijeau animalele și păsările din pădure. Animalele se străduiau să nu rupă crengile, iar păsărelele cântau cântece.
Iar brăduțul nostru mic creștea și, iată, s-a transformat într-un Brad tânăr și frumos.
A nins o zăpadă albă și pufoasă. Brăduții s-au îmbrăcat în cojoace albe și frumoase.
Într-o dimineață minunată, Bradul s-a trezit foarte bine dispus și a cântat un cântecel:
« Eu stau pe margine de pădure ― cel mai frumos,
Haina mea albă ― cea mai pufoasă.
În suflet am foc, fericire și veselie,
Iată cântecul meu pentru toți, spre inspirație».
Ce tot ciripești? ― l-au întrebat prietenele lui. ― Nu e vară, vântul cald nu se joacă cu noi. E liniște, ger în pădure, iar tu ai hotărât să cânți.
Am bună dispoziție, de aceea cânt…
Cântă, cântă ― a spus cioara care trecea, ― curând oamenii au sărbătoare ― Anul Nou. Tăietorii de brazi ― doborâtorii de pomi de Crăciun ― vor veni în pădurea noastră și vă vor distruge, frumusețile. Vă vor încărca în camioane, în remorci și vă vor duce în oraș. Oamenii vă vor desface și vă vor duce acasă, pe rând.
Cum adică? ― au strigat în cor tinerii brăduți.
Așa, ― cioara s-a așezat pe o creangă de mesteacăn și a continuat ― oamenii vă vor agăța jucării colorate și vor dansa pe muzică. Îmbrăcați așa, veți sta două săptămâni, apoi vă vor scoate din casa caldă și vă vor duce la gunoi.
Ce? ― s-au speriat brăduții. ― Nu te credem!
Nu credeți? Atunci întrebați pe cine vreți. Cuvintele mele le vor confirma fie iepurașul, fie vulpea ― oricine. Ciar-ciar, șec-șec, am zburat. Ce să mai vorbesc cu voi!
Vai, surioare, ce înfricoșător! Vom pieri? Nu vom mai vedea vara? Nu vom mai auzi cântecul tânărului pârâu? Nu vom întâlni păsările întoarse din țările calde? Nu vom mai auzi cântecul privighetorii?
Și așa în fiecare an! Oamenii taie mulți brazi în decembrie! ― au auzit cuvintele cioarei care zbura departe.
Pe lângă ei trecea un lup.
Ce e, brăduților, plângeți? De ce vă tânguiți? ― s-a interesat cenușiul.
Cioara ne-a spus că în pădure vin tăietorii de lemne. Ne vor tăia, ne vor încărca în camioane și ne vor duce în oraș. Acolo oamenii vor fi împărțiți. Vom încânta oamenii cu frumusețea noastră câteva zile, apoi ne vor arunca. Vom pieri.
Știu eu asta, știu, ― s-a așezat lupul pe un butuc. ― Dar ce să facem? Nu se poate schimba nimic! Animalele se ascund imediat sau fug în desișul pădurii de tăietori. Toți se tem de ei. Oamenii sărbătoresc această sărbătoare de multe sute de ani și cu brazii procedează așa. Nu vă pot ajuta cu nimic.
Așa a spus lupul, dar o lacrimă i s-a rostogolit. I-a părut rău de brăduții tineri.
Atunci ciocănitoarea a ieșit din scorbură:
Am auzit eu discuțiile voastre, dar nici eu nu vă pot ajuta, și nimeni nu vă poate ajuta.
Și mai tare au plâns brăduții, iar lacrimi galbene și rășinoase au curs pe trunchiuri.
Am auzit că există un mod să vă salvați ― a spus deodată ciocănitoarea.
Care? Nu ne mai ține în suspans, spune repede! ― s-au bucurat brăduții tineri.
Dacă toți oamenii de sărbătoarea lor ― Anul Nou ― ar împodobi brazi artificiali, atunci tăietorii de lemne nu v-ar mai atinge pe voi, cei vii. Brazii artificiali nu se aruncă la gunoi, ci se împachetează în cutii și se păstrează până la anul următor. Am aflat asta de curând. Am zburat în oraș și mi-au spus vrăbiile.
Exact! Of, ce bine! Și cum facem ca toți oamenii să-și pună brazi artificiali de sărbătoare și să nu ne mai distrugă?
Deloc! Noi nu-i putem obliga pe oameni!
Of, of, of! ― iar au plâns brăduții, iar rășina galbenă curgea tot mai mult pe trunchiurile tinere.
Trebuie ca oamenii înșiși să vrea asta. Dar nu toți vor, așa că trebuie să așteptăm. Timpul va trece și, poate, peste cincizeci de ani așa va fi. Să sperăm și să așteptăm!
Dar oamenii să vină la noi în pădure! ― a spus unul dintre Brăduți. ― Să ne împodobească aici! Să cânte cântece și să joace hora.
Bine ar fi, doar că nu toți sunt de acord să meargă noaptea în pădure. Aici e frig, iar ei au copii mici… ― chibzuia ciocănitoarea.
Surioare și prietene, vom spera și vom aștepta, ― a spus unul dintre brăduți.
Nu va trece un deceniu până se va împlini visul vostru, ― a încheiat ciocănitoarea discursul.
Bunico, bunico, dar noi avem brad din plastic, albastru, da? ― a spus vesel nepoțelul de cinci ani. ― Noi deja îndeplinim visul brăduților?
Ne străduim... Bradul nostru are vreo cincisprezece ani.
Câți brazi am salvat oare? ― s-a mirat băiețelul.
Uite, numără-i, tu deja știi să numeri.
Bunico, deci noi suntem bravi!
Nu noi, ci bunicul. El a cumpărat bradul. Du-te în birou și spune-i bunicului că e bravo! ― a zâmbit bunica.