Într-o pădure mare, deasă și verde, unde cresc tot felul de copaci, trăia un mic arici pe nume Fâsâit. I s-a dat acest nume pentru că micul arici plin de ghimpi se temea de totul, iar din frică se strângea întotdeauna într-o mică bulgăre și șuiera tare-tare.
Fâsâit era foarte bun, grijuliu și vesel. Ajuta întotdeauna și în orice pe mama și pe tata, iar ei aveau grijă de el și îl iubeau foarte mult. Părinții se plimbau des prin pădure în căutarea ciupercilor și fructelor de pădure, și le aduceau acasă. Mama și tata încercau des să-l ajute pe arici să-și depășească fricile: mama îi citea povești înainte de culcare despre animale curajoase care nu se temeau de nimic, iar tata îl lua pe micuț în plimbări serale și îi spunea că în pădure nu e atât de înfricoșător, chiar și când începe să se întunece.
Dar totul părea zadarnic, Fâsâit nu-i plăceau deloc plimbările serale prin pădure, pentru că cea mai mare frică a lui era frica de întuneric. Iar poveștile pe care i le citea mama nu-l ajutau deloc, pentru că e o chestie să fii un urs curajos din poveste, și cu totul alta să fii un mic arici neajutorat.
Dar într-o iarnă, părinții lui Fâsâit s-au dus în pădurile vecine după fructe de păducel, pentru că în pădurile de lângă casă nu mai era nimic de mâncare. Iar pe Fâsâit l-au lăsat acasă cu totul singur. Înainte de a pleca, mama i-a spus ariciului:
Iată că a sosit ziua când trebuie să rămâi acasă singur. Nu te teme de nimic, noi cu tata vom încerca să ne întoarcem cât mai repede.
Mamă, tată, vă rog, întoarceți-vă înainte de întuneric, — a răspuns Fâsâit mamei cu glas plângător.
Imediat ce părinții au plecat, Fâsâit s-a suit pe pat și s-a ascuns sub plapumă, i-a fost frică acasă cu totul singur. Curând s-a întunecit afară și brusc a început o viscol. Părinții nu se întoarceau. Fâsâit a început să se îngrijoreze, voia foarte mult să-și vadă mama și tata. Din cauza viscolului, în căsuța aricilor era foarte umedă și rece. Iar razele soarelui apune aproape nu pătrundeau pe fereastră, curând Fâsâit s-a găsit aproape în întuneric complet.
Ariciului i-a fost foarte frică, imaginația lui îi picta imagini înfricoșătoare, în întuneric i se părea că vede forme înspăimântătoare ale unor animale necunoscute. Ariciul și-a amintit cum cândva a auzit de la vecinul lui, ariciul Șișu, că există fantome și spirite care locuiesc în întuneric. Fâsâit a devenit și mai speriat, a început să-și cheme mama, dar ea nu venea. Fâsâit a coborât din pat și s-a ascuns în colțul cel mai îndepărtat al camerei, stă speriat, dinții i se ciocnesc, iar în cap îi se învârtesc tot felul de groaze.
În același timp, în casa vecină, ariciul Șișu era și el singur acasă. Dar el nu se temea deloc, stătea la fereastră și privea fascinat cum cad fulgii de zăpadă. A auzit cum colegul lui Fâsâit și-a cheamă mama și cum îi cântăresc dinții tare-tare și i-a strigat:
Hei, Fâsâit, de ce tremuri? Laș fâsâitor, de ce te-ai speriat atât de mult?!
Ușor pentru tine să spui, Șișu, — tu nu te-ai temut niciodată de nimic, iar eu mă tem cel mai mult de întuneric. Tu însuți mi-ai povestit despre fantome înfricoșătoare și animale sălbatice de noapte. Deci ajută-mă, spune-mi cum să fiu curajos, nu știu cum să mă comport ca eroii curajoși din povești!
Ej, tu! Prost, de ce te ascunzi în colț din frică și șuieri?, — a strigat ariciul Șișu. — Eu des rămân singur acasă, mama și tata lucrează în pădurile vecine, iar tu te comporți ca un mic, ca o simplă plângăreață. Dar știu că de fapt nu ești așa, deci de ce plângi din cauza întunericului?
Ariciului Fâsâit i-a fost rău că colegul lui Șișu îl numea plângăreață. A strâns ultima cărămidă de curaj și a spus:
Nu, nu sunt laș și nici plângăreață! Da, uneori mi-e foarte frică, dar asta e doar pentru că am imaginația bogată. Și de îndată ce mă găsesc în întuneric, încep să mă gândesc la tot felul de lucruri înfricoșătoare.
Asta e bine, nu trebuie să te temi de întunericul obișnuit. Îmi pare rău, ți-am spus neadevărul despre fantome, voiam doar să glumesc. De fapt, ele nu există. Trebuie să te temi de vânători sau de animale sălbatice mari, nu de monștri imaginari, — s-a scuzat Șișu, când și-a dat seama că el l-a speriat pe Fâsâit. — Uite, ieși repede din colț și uită-te pe fereastră, cum cade frumos zăpada, și eu îți voi face semn cu mâna din fereastra mea. Și se va întâmpla că nu ești deloc singur. Sau mai ai frică, ca un mic? Nu trebuie să te temi de nimic, ești deja mare, mama și tata ți-au încredințat casa să o păzești ca pe un adult.
În timp ce Șișu vorbea, Fâsâit câștiga din ce în ce mai multă încredere în sine. Brusc și-a dat seama că nu poate să-și dezamăgească mama și tata și pur și simplu să se ascundă într-un colț. Pentru că ei îl considerau suficient de mare pentru a-l lăsa singur în toată casa ca pe șeful casei. Ariciului i-a fost rușine că s-a speriat de simplul întuneric, și Șișu era și el singur acasă și nimic, nu se temea, nu tremura.
Fâsâit și-a închis ochii și și-a imaginat că în cameră nu e întuneric, ci lumină. Și-a amintit toată casa în cele mai mici detalii. Și imediat i s-a ușurat, frica l-a părăsit. Ariciul s-a bucurat și a început să alerge prin cameră, se uita în locurile cele mai întunecate și striga: „Ura, nu mă tem! Plecați departe, groze, acum sunt mare și nu cred în voi!